Month: October 2016

Modele, piedestale si iluzii. Adu-ti aminte, drumul tau este unic!

Viata are un mod frumos de a te ajuta sa cresti: iti repeta mesajele si lectiile cu rabdare si staruinta pana le intelegi. Si atunci cand crezi ca le-ai integrat si ai depasit inca o etapa, apare si testul menit sa verifice cat de bine ti-ai facut temele. Luna septembrie pentru mine a fost una a “tezelor”, in care vrand-nevrand m-am intors la subiecte pe care le consideram de mult timp inchise pentru a le intelege la un alt nivel si pentru a constientiza si mai profund ceea ce era de invatat, de vindecat si de integrat acolo. Iar unul dintre aceste teste a fost legat de tendinta de a pune oamenii pe un piedestal, de a-i idealiza, de a avea asteptari cu privire la comportamentul si reactiile lor. Implicit de a-i investi cu putere doar pentru ca sunt sau doar par a fi mai bine pregatiti, mai experimentati intr-un domeniu al vietii lor.

 Idolii de ieri

concertTineti minte trupele, cantaretii, actorii din adolescenta? Cum ii mai urmaream dorind sa stim cum sunt in viata personala, cu cine au relatii de iubire, cand si unde s-au nascut si care e culoarea favorita? Reviste intregi pentru tineri erau pline de articole si postere care ne invitau sa idolatrizam un artist anume. In pas cu tendintele de-atunci, pe la 12 ani usa dormitorului meu era plina de postere, ma certam cu fratele meu pe casetofon, fiecare vrand sa asculte trupa preferata si cred ca n-as fi putut indura nici o critica adusa solistului meu “de suflet”. Si cu toate astea, am simtit de-a lungul timpului ca n-are nici un rost sa urc un om pe-un piedestal doar pentru ca este un artist desavarsit, n-am inteles niciodata imbulzeala din primul rand de la concerte si nici grupurile de fete innebunite dupa vreun cantaret pana la isterie si lacrimi.

 …si idolii de azi

Daca in cazul artistilor a fost simplu, odata cu adolescenta disparand rapid si eventualii idoli, situatia cu oamenii din viata mea a fost ceva mai greu de gestionat. Din nevoia de modele m-am trezit admirand de-a lungul timpului diferite persoane de la care simteam ca am multe de invatat si ca, intr-un fel sau altul, ele sunt deja acolo unde speram si eu sa ajung. M-am lasat inspirata, chiar ghidata de o parte din acesti oameni, dorind sincer sa le merit aprecierea si sa ma ridic la nivelul asteptarilor – cel putin ale acelor asteptari pe care gandeam eu ca le au ei fata de mine. Incet, incet, am construit pentru fiecare cate un piedestal trainic, inalt, greu de urnit din loc sau de daramat, uitand ca nu sunt zei, ca sunt departe de a fi atins perfectiunea si ca, in cel mai bun caz, sunt oameni. I-am urmarit, le-am sorbit cuvintele si le-am cautat circumstante atenuante in momentele in care nu se mai incadrau in sabloanele mele. De multe ori poate ca nici nu m-am gandit la faptul ca si ei sunt aici intr-un proces de invatare si desavarsire, ca uneori gresesc, se grabesc sa judece, ca nu urmeaza mereu ceea ce predica si au zile bune si mai putin bune, slabiciuni si rani care ii fac sa reactioneze impulsiv.

piedestal2Am avut si inca am in viata mea oameni frumosi, care lucreaza zi de zi la a deveni mai buni in ceea ce fac si sunt exemple de dedicare, perseverenta, intelepciune. Datorita unora dintre ei am pornit pe drumul dezvoltarii personale, inspirandu-ma sa vreau la randu-mi sa cresc, sa evoluez, sa-mi ofer mie si celorlalti ce am mai frumos in mine. Insa granita intre apreciere sincera si piedestal este una fina si fara sa-mi dau seama i-am ridicat la rang de supraom, asteptand de la ei imposibilul: sa fie drepti, corecti, sa fie acel cumul de virtuti pe care si ei le promoveaza celor din jur. Atunci cand asteptarile mele au devenit nerealiste am avut parte de cele mai zdravene zguduieli, invariabil ajungand sa simt dezamagire, frustrare, nedreptate, ca si cum ei m-au inselat intr-o promisiune de perfectiune pe care n-au facut-o niciodata, nici fata de mine si cel mai probabil nici fata de ei insisi. Am simtit o durere de care nimeni altcineva in afara de mine nu s-a facut raspunzator, pana am inteles ca oamenii sunt oameni, indiferent cat de mult exceleaza intr-un domeniu al vietii lor, fie ca e profesia, viata personala, sociala sau aspectul financiar. Si ca atare pot gresi, iar uneori pot invata ceva din asta sau nu, pot reactiona din ego ori pot emite concluzii, judecati si pareri eronate doar in urma unei prime impresii.

 Testul final: am integrat complet mesajul?

Si cand credeam ca am invatat aceasta lectie, ca cel mai important lucru este sa iei de la fiecare persoana ceea ce are ea mai frumos si mai bun de oferit, fara sa incerci sa-l idealizezi pentru vreun aspect al sau ori, din contra, sa-l judeci pentru lipsurile care-l fac sa nu se incadreze perfect in modelul din mintea ta, universul a decis sa-mi mai darame inca un piedestal. Sunt recunoscatoare pentru asta, desi recunostinta a aparut abia dupa ce mi-am terminat de digerat frustrarea, cand am putut primi deschis mesajul intamplarii din viata mea si am decis sa vindec odata pentru totdeauna nevoia de a ma pune mai prejos sau mai presus de oameni, de a fi vazuta si aprobata de cei din jur. Pentru ca a ridica statuie cuiva sau a ingadui sa te cocoti pe piedestalul pregatit de altcineva nu face decat sa alimenteze sentimentele de inferioritate sau de superioritate pe care le ducem dupa noi inca din copilarie, omitand sa ne uitam la unicitatea fiecaruia si la drumurilel pe care ni le-am ales.

Mi-am amintit astfel ca singurele repere la care ma pot raporta in cresterea mea sunt eu cea de ieri si nazuinta mea de a fi mereu un om mai bun decat sunt deja. Si pentru asta am nevoie de rabdare, perseverenta, constanta in lucrul cu mine si deschidere catre tot ceea ce mi se arata zi de zi, luand fiecare experienta asa cum vine. Uneori drumul pe care l-am ales nu este inteles de cei din jur, nici urmat sau aprobat, dar asta nu il face cu nimic mai putin real sau important pentru mine. Atunci devine irelevanta orice comparatie, reactiile celorlalti vorbind oricum despre ei si mai putin despre mine si tot ce imi ramane de facut este sa-mi urmez intuitia croindu-mi calea mai departe. Ma pot bucura de momentele in care drumul meu se intersecteaza cu cele ale altor oameni, devenind tovarasi pentru o vreme, invatand de la ei si din experienta noastra comuna, dar asta nu inseamna ca modul nostru de a vedea lucrurile si a trai viata trebuie sa se suprapuna ori ca vreunul dintre noi trebuie sa se abata de la poteca lui pentru a-l urma pe celalalt. Piedestalul nu-si are, cu adevarat, sensul caci mai devreme sau mai tarziu acel om va cadea de pe el cu gratie.

Imbratisaza-ti umbra ce construieste piedestalul

Posibil sa nu-ti fie straina experienta mea, sa fii simtit deja nevoia de a te raporta la un om ca la un model, de a primi atentia si aprobarea lui si apoi gustul deziluziei cand asteptarile ti-au fost inselate. Iar daca este asa, iti propun sa faci un exercitiu simplu in care sa iti dai voie sa te vezi egal cu toti, nici mai presus, nici mai prejos. Sa iti dai voie sa fii exact in punctul in care esti, fara sa vezi iarba din gradina vecinului mai verde sau paiul din ochiul celuilalt mai mare decat barna din ochiul tau. Fara sa ti se para ca altii sunt la ani lumina inaintea ta si fara sa te uiti de sus la cei care abia acum fac primii pasi in urma ta. Este oricum irelevant pentru calatoria pe care o ai inainte. Doar stai cu tine in aceasta stare in care nu te compari cu nimeni, nu te pui nici mai sus si nici mai jos fata de altii. Cum se simte? Ce perceptii ai in corp? Ce ganduri iti vin? Doar observa.

love-yourselfSi in acest moment de introspectie si calm, permite-ti sa te vezi asa cum esti, sa te accepti cu totul, cu lumina si umbre, cu bun si rau, cu toata perfectiune si imperfectiunea fiintei tale. Iubeste umbra care te impinge sa-l vezi pe altul mai bun ca tine si observa cum se transforma. In ce se transfoma? Si mai apoi, din aceasta stare de calm si acceptare, traieste recunostinta experientei pe care o ai pe acest pamant si bucura-te ca inveti si cresti cu fiecare pas pe care-l faci prin viata.

Zambeste, drumul tau e minunat, unic si plin de recompense!