Month: June 2019

Inceput. Final. Inceput.

Ce este viata? Ce este moartea?

O vorba inteleapta spunea: ca sa poti imbratisa viata trebuie sa devii constient de moarte. Dar, ma intreb, ce este viata? Ce este moartea?

Idei la care contemplez in ultima vreme. Traiesc in aceasta perioada, poate ca si unii dintre voi, finaluri. Incheieri de etape, de relatii, de proiecte, de feluri de a fi, sfarsit de roluri, de imagini de sine. Vechi Mihaele care pleaca si lasa in urma lor o usoara confuzie, lipsa de repere si loc gol pentru nou. E putin paradoxal, dat fiind ca suntem in plina vara, o perioada de crestere si expansiune, nu de reflexie si interiorizare. Si totusi, este ceea ce este. Invat sa imbratisez ce-mi arata viata.

Deunazi vorbeam cu un om drag sufletului meu despre ciclicitate, finalitate, perioada de doliu. Imi povestea despre ciclul de viata din perspectiva samanica, pe care l-am regasit usor in natura, in curgerea fireasca a anotimpurilor, dar si in marketing, in cadranul vietii unui produs. Ca exista inceput, crestere pana la un punct de maxim, apoi declin si final stim cu totii. Noua perspectiva pe care mi-a dat-o a fost legata de unde de afla acest punct in care totul demareaza, ajungand ca tot acolo, mai tarziu, sa se inchida cercul. In nevazut. Dar haideti sa va povestesc de la…inceput

Etapa 1 – gandul creator

Intai apare impulsul subtil, gandul, inspiratia urmata de intentie. Totul ia forma unei seminte care e plantata in intunericul solului fertil al mintii noastre, in lumea subtila a ideilor, unde lucreaza forte subterane nevazute. Nimic nu e tangibil inca, totusi ne misca, ne emotioneaza, ne face sa visam. Calatorim cu gandul acolo, in momentul in care ideea se va fi implinit si o traim plenar in lumea noastra interioara. Primul act creator se consuma in imaginatia noastra. Poate ramane acolo pentru totdeauna sau doar pentru o vreme pana ce forte nevazute il imping spre suprafata, in materie.

E un moment sacru cand tacerea este importanta, vitala chiar. Cate idei n-au murit in fasa pentru ca am povestit despre ele si am primit critici si dezaprobari? Cu cat ideea e mai protejata de impactul energiilor exterioare, cu atat mai multe sunt sansele ca ea sa se materializeze.  Si fix asta este greu de facut – sa taci in plin entuziasm si visare, cand iti vine sa umpli lumea cu bucuria ta. Sa lasi intentia sa germineze si s-o hranesti cu ganduri, emotii, imagini pozitive proiectate pe ecranul mintii, cu energia ta.

Etapa a 2-a – venirea pe lume si cresterea

Am putea usor separa nasterea ca moment in sine de perioada cresterii, dar, in esenta, ele fac parte din acelasi cadran al cercului. Trece o vreme si daca impulsul creator n-a fost innabusit de deznadejde, ganduri si proiectii nefaste, atunci mijesc zorii unei noi zile. Subtilul si materialul se ingemaneaza la est si lumea incepe sa arate primele semne de manifestare. Un vlastar: un pas, o actiune, un telefon, un mesaj pe un banner, un zambet, un cuvant. Plantuta e mica, a razbit cu greu din intunericul pamantului fertil al subconstientului si are nevoie de atentie, protectie si sprijin. Inca este vulnerabila.

Asa ca e devreme s-o prezentam lumii. Abia au mangaiat-o razele soarelui si au gadilat-o adierile vantului. Sa vorbesti acum este inainte de timpul sau. Iata unul din rosturile pastrarii unui secret. Protejezi mica fiinta, creatia ta, de energiile potrivnice vietii. Ele exista la fel ca si curentii care sustin viata, fertili si hranitori – orice este intr-un sens, se afla si in sens opus. E perioada cresterii si dezvoltarii, a muncii si a hranirii ideii cu entuziasm si credinta. Multe proiecte mor in aceasta etapa a vietii. Nu sunt ingrijite corespunzator si sistematic, iar in fragilitatea lor se destrama usor.

Tot in aceasta faza a procesului apar si provocarile. Ele testeaza creatia, o intaresc pe masura ce depaseste fiecare obstacol. E o etapa de maturizare, de avant si incredere. Semnele devin tot mai clare, munca este depusa cu pasiune si bucurie, florile devin fructe, se rotunjesc si rad frumos la soare. Recolta arata clar a bogatie. Viata hraneste cu apele ei vazute si nevazute creatia, ii da forta si stralucire si o arata lumii. Fructele devin vizibile si pentru cei mai pesimisti; ei nu mai au acum forta asupra lor. Se afla deja in material, clar conturate, palpabile.

Apoi vine un punct de maxim, cand soarele e sus, pe cer, la sud si straluceste puternic. Omul este in culmea potentialului lui, ca o relatie in cea mai buna perioada a ei. Lucrurile merg bine, munca e cu spor, finalul departe, grija doar pentru a mentine ce s-a obtinut deja. Inima e plina, viata frumoasa, ne simtim nemarginiti, nemuritori. Nimic nu pare ca poate schimba lucrurile. Dar, fix cand ne e lumea mai draga, urmeaza urmatoarea faza…

Etapa a 3-a – culesul si declinul

La un moment dat, fructele se parguiesc tot mai mult si incepe culesul roadelor de toamna. Maturitatea proiectului este deja stabila de la o vreme. In marketing, produsul trece de la Stea la Vaca de muls cand poate sustine noi idei spre materializare. In natura, septembrie incepe usor, cu soare caldut, trece sezonul plajei si al vacantei mari, ca apoi pe nesimtite sa se instaleze toamna. Verva verii se estompeaza, munca, desi continua, este despre a culege roadele. Se simte un iz de nostalgie cum se asterne peste entuziasmul si pasiunea de pana atunci. Dau tarcoale si primele ganduri legate de ziua in care poate lucrurile se vor schimba. Iubitii se intreaba unde au disparut fluturii din stomac, starea de indragostire si declaratiile ardente. Femeile isi privesc ingrijorate ridurile in oglinda. Ceva se raceste. Energia scade. Desi vrei sa resuscitezi, nu te mai poti intoarce la vara.

Acum e locul pentru transformari: mergi la urmatorul nivel, pe o noua panta a cresterii sau lasi sa moara. Viata te impinge inainte, nu te lasa vreo clipa sa stagnezi, te provoaca sa te extinzi, sa cresti. Aici apare reinventarea, relansarea dupa o evaluare a intentiei. Mai e valabila? Si-a atins scopul? Si-a implinit viata? Cum arata acum lucrurile? E loc de o largire a perspectivei sau curand inchidem usa? E un alt moment de nesiguranta cand, daca nu suntem atenti, frica isi poate baga coada si ne poate face sa ne purtam necugetat.

In aceasta etapa apare un alt fel de greu: acela de a alege – reinventez sau dau drumul? Sa stii cand inca e loc sa te lupti si cand e timpul sa lasi este o mare arta. Atasamentele incep sa doara si devii dispus sa faci orice: sa mai mentii putin un copil acasa, sa impiedici ridurile sa se adanceasca si pasiunea sa se stinga. Iti doresti ca soarele sa dogoreasca inca o zi. Vrei vara inapoi, stralucirea, parfumul, tineretea, indragostirea, fluturasii. Tata-mi spunea ca este o mare intelepciune sa stii sa te retragi cand inca esti pe val. Paradoxul este ca nu poti pune punct inainte de vreme. Viata iti cere sa-i respecti ciclicitatea. E un timp al finalurilor care inca n-au sosit, dar care se simt puternic in aer. Poti trai in recunostinta pentru ce ai invatat, pentru roadele culese, ori te poti impotrivi, plangand declinul, respingand evidentul. E doar o chestiune de perspectiva: regrete sau multumire. Uneori si, si. Ah, dar cum esti tu, cel de acum! Mai bogat, mai matur, mai intelept si mai experimentat…mai puternic. Vezi asta?

Etapa a 4-a – introspectia, reflexii, doliul

Cu ultimele frunze cazute vine iarna. Proiectul s-a incheiat. Despartirea a devenit inevitabila, bagajul e facut, asteapta pe hol. Corpul, inca frumos, nu mai are stralucirea tineretii. Firma a fost inchisa. Calatoria se incheie cu un ultim drum…inapoi acasa. Orice sfortare doare. Te agati sau lasi sa plece. Soarele a apus magistral la vest si s-a lasat noaptea. In lumea materiala, lucrurile se finalizeaza. Impachetezi amintirile, lucrurile toate intr-o cutie si ii pui capac. Uneori e nostalgic, alteori dureros, lin sau chiar socant. Poate n-ai vrut s-o vezi ca vine…nu asa repede. Inca negi finalul si te doare sa-i traiesti semnele. Te gandesti sa pui cutia in debara si te grabesti sa iei altceva in loc.

Finalul ne doare cel mai tare. N-am invatat sa dam drumul si sa fim intelepti. In societatea noastra nu vrem sa acceptam ca moartea e fireasca, iar batranetea este o etapa si ea. Poate doar undeva la tara, unde timpul curge altfel si oamenii traiesc firescul anotimpurilor si al vietii sa existe acceptare. Noi, restul, vrem sa fim nemuritori, sa amanam moartea la nesfarsit din frica. De multe ori aici se rupe filmul si ciclul nu se incheie. Ramane suspendat in emotii reprimate pe care nu te lasi sa le traiesti. Crezi ca n-ai destula tarie sa treci prin asta. Ai, dar cum sa stii daca nu incerci? Doare mult, doare tare si poate e mai bine sa faci ceva, orice, sa nu mai simti. Apar ganduri de fuga. Unii aleg sa stea, sa treaca prin. Majoritatea insa fugim.

Va amintiti cum va spuneam  la inceput ca lucrurile pornesc din subtil, din intunericul mintii? Ei bine, tot acolo se incheie ciclul, iar el, vrem nu vrem, se cere incheiat. In nord, in miezul noptii interioare, in reflexie, acolo ne odihnim. Acum,  peste o luna sau peste 7 ani, nu conteaza. Sunt cazuri cand finalul vine peste generatii sau peste vieti si  pana atunci se preda stafeta din mana in mana. Orice ciclu isi cere dreptul la un final. Cata vreme nu-l lasam sa se incheie, energia noastra este inca acolo, captiva si nu dispunem de ea intreaga pentru noi si viitorele proiecte. Se cere poate o inchidere decenta, lina, daca putem. Dar si una plina de jale si furie e buna, cata vreme o traim.

Intram in faza de doliu cu etapele ei. Amintiri vii care inca ne viziteaza, locuri familiare, un tricou, agenda de contacte, noduri in gat, nevoia de a povesti si cea de a retrai vremurile glorioase pe ecranul mintii. Ne intoarcem la imaginatie, de data asta proiectata in trecut. E necesar tot acest tumult. Stai cu tine si nu fugi! Vorbeste cat ai nevoie, plangi pana nu mai ai lacrimi! Zambeste amintirilor, traieste-ti emotiile, primeste-ti lectiile! Indura actul de a-ti fi rupta haina devenita prea stramta pentru a putea creste!

E momentul de introspectie, de blandete, de iertare si invataminte. Nu-l rata, e peste masura de pretios! Nu fugi in lume sa-ti distragi atentia ca sa nu simti ce urla pe dinauntru. Falimentul se cere trait. Nu e esec, e final de etapa. Scrie vorbele din minte, danseaza energia, imbratiseza emotia si elibereaz-o din corp. Poate fi negare, cautare in van, furie, deznadejde, disperare, dar mereu la final e acceptare si eliberare.

In terapie invatam sa inchidem cicluri. Multe deschise in copilarie. E greu sa implinim obiective noi cand energia noastra este partial blocata in trecut. Cum ne putem deschide inima catre o noua iubire cand pastram in dulap inca scheletii in descompunere ai relatiilor de mult apuse? In terapie deschidem dulapurile, strangem si sortam amintirile, aerisim casa, traim emotiile si ne eliberam. Traim crizele de vindecare cu rascoliri puternice. Ne dam voie sa fim furiosi, sa ne prabusim pe podea si sa plangem in hohote. E ultima etapa si cea mai vie in lumea interioara. De multe ori ne reduce la tacere.

Acum insa e un moment bun sa plangi in bratele cuiva care stie sa te cuprinda si sa te contina. E potrivit sa vorbesti unor urechi care asculta cu compasiune oricat reiei acelasi subiect. Nu e nevoie sa fii singur in asta! Nu te izola, cere sprijin si-l vei primi! Inconjoara-te cu oameni dragi, lasa-te deschis in vulnerabilitate si nu te grabi catre un nou inceput. Acum iti aduni fortele, iti iei inapoi partile de suflet ratacite in trecut si devii constient de omul in care te-ai transformat. Incet, incet, iti simti puterile refacute, te vezi cu alti ochi si intelegi…in sfarsit intelegi toate cele care au fost. Putem uni punctele vietii doar privind inapoi, niciodata inainte.

Un nou inceput

Abia cand ciclurile prin care trecem in viata sunt inchise in urma noastra, fiecare la momentul sau de preferat, vine un nou curent nevazut din subtil si ne aduce idei vii din viata. Suntem impinsi inapoi in lume. Un final ce a primit timp sa fie, sa se consume, lasa mereu loc pentru ceva nou. Viata ne ghideaza sa crestem mereu si mereu. Dar ea nu ne grabeste etapele si ciclurile. Ea are ritmurile ei si le respecta. Ne da timp sa traim fiecare moment. Ea e inteleapta. Noi, noi oamenii tare ne mai grabim. Oare de ce?

Cum va spuneam cand m-am pornit sa scriu, acum traiesc niste inchideri de etape in plina vara. Poate nu le-am trait la timpul lor sau poate ca acum a venit momentul pentru ele. Imi aduc aminte sa am rabdare si sa fiu blanda, sa stau acolo cu tot ce este. Si ma joc cu lumile subtile, invatand sa ma las purtata si hranita de curentii lor. Cer sprijin strabunilor, devin constienta de radacinile mele si imi dau voie sa ma simt in singuranta, iubita. Imi amintesc de fiecare data sa nu ma imping spre ceva nou fara sa fac o incheiere frumoasa a ceea ce a fost. Uneori imi iese, alteori ma straduiesc mai tare.

In viata murim de multe ori, dar nu stim ca se numeste moarte. In acest proces de crestere am trait multe morti si de fiecare data frica de dinainte de a ma desprinde de ceva vechi a fost coplesitoare, ca apoi caderea in gol sa ma arunce in ape nesigure si adanci. De fiecare data am renascut, mai vie, mai puternica, mai inteleapta. Si stiu ca vor mai fi si alte morti…acum invat sa le iubesc, sa le imbratisez, sa le inteleg sensurile. Invat sa renunt la frica de a ma dizolva a egoului si sa vad totul ca pe o transformare din ceva in altceva. Moartea e un pasaj de trecere intre lumi, o nastere intr-o viata noua. Cand pleaca cineva, ne plangem pe noi, cei ramasi, nu pe cel dus. El este bine, el se naste din nou intr-o alta lume.

Viata si moartea, lumina si intunericul, materialul si subtilul sunt parti ale aceluiasi intreg, fetele acelorasi monede. Intelepciunea vine din firescul cu care le primim pe fiecare. Murim doar ca mai apoi sa renastem. Pasari pheonix deghizate in oameni. Suflete cu trup ce cresc in infinitul sirului de experiente si vieti.

In loc de epilog, o vorba de-a lui Eminescu…

“Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi si noua toate;
Ce e rau si ce e bine
Tu te-ntreaba si socoate;
Nu spera si nu ai teama,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamna, de te cheama,
Tu ramâi la toate rece.”

 

E nevoie ca lucrurile sa se coaca in ritmul lor, la timpul potrivit

sau…

Poveste despre rabdare

Ce ti-e si cu rabdarea asta? Aud adesea in jurul meu indemnul “ai rabdare!”. Cred ca este unul din cel mai frecvent folosite in lumea noastra, ca-l adresam unor copii de 2-3 ani, ca-l spunem oamenilor cu care lucram sau noua insine incercand sa ne temperam, parca rasuna peste tot. Lumea noastra a ramas fara rabdare, a chiulit de la aceasta lectie si nu pricepe de ce nu se coc merele inainte de vreme. Ahhh si ce mai tragem si impingem ca sa se faca lucrurile odata, mai repede! Cata energie consumam fix degeaba! Toate au un timp al lor. Anotimpurile ne invata asta, la fel si cele 9 luni de sarcina inainte de nasterea unui bebe. Si totusi, e una dintre cele mai grele lectii. Oare de ce?

 

Lucrez cu mine inainte de a lucra cu altii, vad tipare, inteleg lucruri, imi pica fise, fac legaturi, ma transform continuu in interior. Si asteptarea e ca lucrurile sa se schimbe peste noapte. Dar nu se schimba, cer timp. Si-mi spun, iar(?!), ai rabdare! Pana mai trece un moment si reiau vreunul din tiparele proaspat constientizate, vad ca o fac si totusi inca nu pot schimba complet. Uneori respir, zambesc si accept, de multe ori ma frustrez…dupa atata munca?! Da, dupa atata lucru cu sine, imi doresc ca schimbarea sa se petreaca mai repede. Uneori ea este imediata, alteori, cere timp. Viata ma intoarce mereu si mereu la rabdare. Suna cunoscut?

Mi-am dorit sa scriu. Mi-a devenit clar de acum 4 ani ca fac acest lucru cu mult drag si suflet si ca este unul din modurile prin care stiu eu sa ofer. Atunci a aparut ideea acestui proiect – blogul, iar de la idee la materializarea ei a mai trecut 1 an. N-as fi crezut ca procesul facerii poate dura atata. Si am vrut sa grabesc lucrurile ca sa se miste mai repede. N-a functionat! Acest proiect a avut timpul lui. Ce n-am inteles eu atunci cand am pornit la drum este ca si eu am timpul meu. Acest ceva din mine care vrea sa scrie a avut propriul proces, care a fost mai lung decat crearea propriu-zisa a site-ului. Si pana ce eu n-am fost cu adevarat pregatita sa ma expun si nu neaparat sa scriu, lucrurile n-au curs, au fost fortate. Si m-am frustrat. Si-asa am ajuns la o intrebare

E de-ajuns sa vreau ceva ca sa se intample?

De cate ori vi s-a intamplat sa va doriti ceva ce simtiti cu tot sufletul ca este pentru voi si totusi sa dureze mult prea mult pana sa apara si in realitatea fizica?  Sa credeti ca este de-ajuns sa vrei si sa faci pasii necesari ca sa se intample? Iar apoi poate ati fost dezamagiti? Sau ati inceput sa depuneti si mai mult efort crezand ca n-ati facut voi tot ce trebuie? Si ma refer aici la orice, de la a avea un corp sanatos si armonios, la a avea o relatie frumoasa, a ajunge in locuri la care visati, a obtine un post care credeti ca vi se potriveste, iar lista poate continua. Sunt atatea si atatea lucruri si situatii pe care cu totii ni le dorim, la care muncim, visam si totusi ele intarzie sa apara. Si ne gandim ca n-am avut noroc sau poate n-am facut destul ori pur si simplu nu e pentru noi. Poate chiar ajungem sa renuntam la idee, abandonam proiecte, relatii, meserii, uneori casa si tara.

Dar daca ne uitam inapoi, a fost vreo clipa in care am luat in considerare faptul ca lucrurile trebuie sa se si “coaca”? Sunt situatii in care nu totul depinde de noi. Atunci tot ce mai avem de facut este sa asteptam cu…da, rabdare. Dar sunt si momente cand aspecte din noi nu dau voie sa se intample acele lucruri. Cum vine asta?

Va spuneam mai devreme ca de 4 ani stiu ca vreau sa scriu. Si am scris deja cateva articole, am facut acest site, am umplut cateva caiete intregi. Provocarea n-a venit din a scrie ci din a publica. Si nici macar din a publica, mai degraba din a expune lumii o parte din mine. Pentru ca sa pot lasa acest aspect interior sa se manifeste, am avut nevoie de 4 ani in care am intors lucrurile pe toate partile. Si da, consider ca cei care lucreaza cu oamenii – psihologi, coachi, terapeuti – au cea mai multa munca de facut cu ei insisi, chiar intreaga vieta. In spatele unui simplu impuls frumos s-au aflat straturi si straturi de frici, indoieli, niveluri diferite de asumare. Si acum reiau, cu bucurie, procesul de a scrie si de a publica, avand, sper eu, mai multa rabdare cu mine in a impartasi ceea ce am adunat in atatia ani de crestere si invatare.

De multe ori, in spatele unei dorinte luminoase, a unui vis frumos, se afla o lista intreaga de blocaje. Cel mai adesea sunt frici – cea de schimbare fiind chiar in capul listei. Pe langa ele, exista atasament – de oameni, situatii, locuri, de feluri de a fi si obiceiuri. Acestea “mor” greu si cu suferinta. Nu prea se poate altfel. Si mai mult decat atat, a atinge ce-ti doresti presupune asumare. Asumarea propriei vieti, propriei fiinte, propriei fericiri. Asumarea lucrurilor pe care le vrei, care pot fi teribil de diferite de ceea ce ai fost invatat sa iti doresti. Si aici cred ca incepe greul pentru multi, apar conflicte, ambivalenta. Aici incepe adevarata renuntare – la imagini, masti, comportamente, la nevoia de a implini asteptari exterioare, etc..

Am invatat de-a lungul timpului ca nimic nu vine in viata inainte de vreme, inainte de a fi pregatita sa-l primesc si sa-i fac fata. Nici darurile si nici lectiile. Toate au un timp al lor si acest timp nu respecta normele sociale, nevoia de productivitate sau ritmul accelerat in care ne traim viata. Acest timp opereaza dupa niste legi universale care au legatura cu transformare reala a fiintei. Ele pot lua minute sau ani, e mai putin relevant. La acest nivel la care fac referire timpul dispare.

Vorbesc aici de cat ai cu adevarat nevoie pentru a face un salt pe verticala, de la un nivel de constiinta la un altul, de la un grad de deschidere la unul mai mare etc. Cat dureaza sa fac un “shift’? Minute? Zile? Luni? Ani? Nu este ceva ce e de inteles cu mintea si nici nu cred ca poti provoca sau controla. Cum imi spunea acum ceva vreme un parinte, “Ierti cand poti sa ierti, nu cand iti impui s-o faci.”

Pe langa toate acestea, salturile si constientizarile facute la inceputul unei situatii pot fi mult mai rapide decat acelea ce se releva ca fiind necesare pe masura ce te apropii de radacina lucrurilor. Daca  ne gandim, sa zicem, la intensitatea unei probleme, privind pe o scara de la 1 la 10, 10 insemnand maximul de disconfort dat de acea situatie, mai rapid faci trecerea de la 10 la 5 decat de la 2 la 1. Si asta pentru ca pe masura ce ne apropiem de miez, transformarile devin mult mai subtile si cer o intelegere si-o integrare la un cu totul alt nivel. Daca ar fi sa dau o structura unui proces ce presupune transformare interioara, din perspectiva mea exista…

3 etape de integrare a unei schimbari:

  1. Prima etapanivelul intelectual. Atunci cand intelegi o alta perspectiva sau cand primesti o informatie noua care iti schimba perceptia asupra lucrurilor. In aceasta etapa te afli cand descoperi un tipar comportamental, ai acces la un sistem nou de cunoastere, observi in tine si in ceilalti niste lucruri. Intelegi, vezi, dar cand se repeta tiparul, inca nu poti schimba reactia automata.
  2. A doua etapanivelul emotional. Ea se deschide la momentul potrivit si atunci ai acces la emotiile din spatele comportamentului. Noi putem intelege rational ca o situatie nu ni se mai potriveste, insa pana ce nu eliberam din corp si emotiile atasate acelei situatii, vom tinde sa repetam tiparul. La fel se intampla si cu o informatie noua – trebuie sa-i facem loc in noi, s-o integram si la nivel emotional, nu doar intelectual ca un alt comportament sa rasara in fiinta noastra.
  3. A treia etapanivelul spiritual. Din perspectiva mea este si ultima si nu poate fi in nici un fel controlata sau grabita sa aiba loc. In aceasta etapa integrarea se face complet, la nivel de fiinta. Este un moment de transformare care schimba complet trairea in interior. Si este diferenta intre a intelege o stare, a o trai si a fi acea stare. Cand acest lucru se intampla, patternul este rescris. Este ca o trezire interioara la un nivel superior de constiinta. Iar acest nivel include perspectiva anterioara, dar e mult mai larg. Imaginea de ansamblu se mai extinde putin, pas urias de altfel.

Dupa cum va tot povestesc, unele lucruri chiar nu pot fi grabite. Putem noi sa vrem mult si bine, sa batem din picior, sa insistam, dar uneori cel mai bun lucru este sa ne dam timp si sa avem rabdare ca lucrurile sa se aseze de la Sine. In orice proces, perioada de integrare de dupa o etapa intensa de lucru este extrem de importanta. Acesta nu se poate face la foc continuu. El necesita multa energie si timp ca toate structurile fiintei sa incorporeze transformarile fara a a genera un dezechilibru iremediabil.

In goana lumii noastre de a face mai mult si mai repede, a sta si a nu face nimic pare inadmisibil – o reala pierdere de timp. Contraintuitiv, sfatul pe care l-am primit si eu la inceputul propriului meu proces, “solutia pentru a ajunge unde ti-ai propus este sa te grabesti cat de incet poti”, este si cel mai valoros de pana acum. Asa ca vi-l ofer si voua.  Luati-va timp cu voi! Sa fortati lucrurile nu inseamna decat sa le amanati manifestarea, sa le indepartati de voi ori sa fortati sa apara ceva inainte de a fi cu adevarat pregatiti pentru acel ceva.

Acestea fiind spuse, ne doresc noua sa avem rabdare! Cu noi in primul rand, cu cei din jur, cu ritmurile si ciclurile vietii. Sa ne luam pauze lungi si dese si sa avem prezenta de a savura fiecare moment, asa cum vine el. La timpul lui. Si in toata aceasta perioada sa ne pastram intentia vie si sa nu deznadajduim. Mai mult, sa ne detasam de rezultat dandu-i voie sa ia cea mai frumoasa forma posibila pentru noi.

Cat despre scris – de astazi vi-l dedic voua!

Va multumesc pentru darul pe care mi-l faceti de a citi ceea ce simt sa va transmit! Si orice va face placere sa-mi impartasiti, primesc cu drag. M-as bucura sa pot crea impreuna cu voi un dialog, liber si autentic, de la suflet la suflet.

Cu (mai multa) rabdare, Mihaela