Category: Blog

Viata cu Sine

M-am jucat intr-o seara cu imaginatia, intrebandu-ma cum ar arata viata mea aliniata la Sine? Cum s-ar simti viata cand este lasata in curgere, fara modele predefinite, fara asteptari, fara inot impotriva curentului? Si acel ceva din mine care a acceptat jocul, mi-a raspuns pana in cele mai mici detalii, minunandu-ma si facandu-ma sa-mi doresc sa traiesc astfel.

Viata ta cum ar arata aliniata la Sine? Te-ai intrebat vreodata?

A mea ar fi cam asa:

Naturaletea este primul cuvant care imi vine in minte. Ar fi o viata naturala, fireasca, lina, poate pe alocuri monotona. Am fugit dupa spectaculos, diferit, iesit din comun si am uitat de ceea ce se petrece natural, precum trezitul de dimineata. Schimbul intre oameni, fara obiectiv ce devine rapid obligatie, e natural. Rasul, jocul, relaxarea sunt naturale. Plimbarea, mersul, miscarea ne vin si ele firesc si cand nu le facem, devin neceare. Imbratisarea hraneste in ambele parti si…e gratis.

Ca urmare, ar disparea fortarea, firesc, nu? Ahh, zilele le-as lua cum ar veni, cu surprizele si monotonia lor. Nu m-as supara ca ploua cand eu vreau sa stau pe balcon la soare si nici cand nu se leaga o intalnire, mai ales daca deja simteam c-as fi avut nevoie de putin timp cu mine. As fi pregatita pentru ceva cand acel ceva s-ar manifesta si nu cand mintea mea ar insista ca sunt gata. Si as fi conectata la fluxul vietii, la energia fiecarui moment. Nu, nu inseamna sa nu-mi mai doresc lucruri sau sa nu mai fac planuri. Inseamna doar ca pe toate le fac la momentul lor si nu anapoda, doar pentru ca mi-am fixat eu deadline-uri. Si dispare acest atasament de cum ar trebui sa iasa lucrurile.

As fi mereu conectata la inima mea si asa as respecta ce simt si ce nu simt sa fac. Mi-as duce atentia si energia unde este nevoie de ele si nu aiurea, doar ca sa ma tin ocupata. Din nou ajungem la natural. Nu inseamna sa nu depun efort, dar cand o fac simt ca el merita depus si este rasplatit de o stare de bine. Se simte minunat cand muncesti la ceva cu bucurie, mai ales atunci cand e momentul!

Si ca vorbeam de bucurie…ce m-as mai bucura la fel ca un copil de tot ceea ce am! Rapid ar disparea lucrurile, locurile, relatiile inutile si artificial mentinute din cine stie ce motive. Atunci as putea sa ma las incantata de ploaie, cand ploua, de primavara si flori in aprilie, mai, de cirese in sezonul lor, de intalniri cand ne adunam si de timp cu mine cand  sunt singura.

As vedea frumusetea fiecarui moment.

Pasiune. O, da! O viata aliniata la Sine pentru mine este plina de entuziasm si pofta…pofta de viata! Ma vad entuziasmata, dedicata proiectelor care ma cheama, oricare ar fi ele: un curs, un copil, o seara de dans, amenajarea casei, studierea unui lucru nou…pasiunea si entuziasmul vin tot din aliniere. Atunci le faci pe fiecare la momentul lor, nu cand ti s-a casunat, ca sa fii si tu in pas cu lumea. Ci doar atunci cand simti organic ca se deschide spatiu in tine pentru fiecare lucru si etapa. Cred ca nu pot insista suficient asupra nevoii de a lasat timpul potrivit sa vina!

Viata ar fi pur si simplu constienta si ca atare spirituala. Nu spiritualizata prin practici. Prezenta clipa de clipa mi-ar arata ca viata in sine e spiritualitate. Si atunci m-as bucura de tot ceea ce vine, indiferent daca-l percep placut sau neplacut. Din toate invatam si crestem. Revin la a sta in prezent. Fantomele trecutului sau grijile viitorului nu mai au de ce sa-mi ocupe gandurile. Pentru ca viata se ingrijeste singura de sine. Iar daca-mi vine sa “pun la ciorap” o fac pur si simplu, nu din frica de batranete. Tie poate nu-ti vine niciodata sa aduni si stii ca o sa ai mereu – prosperitatea e tot energie ce vine in flux neintrerupt. Doar noi ne imaginam ca ea curge cu picatura. Iar daca esti de fel chibzuit, lasi pe mai tarziu din prea plin si este iar minunat.

Si pentru ca tot am ajuns aici, e de mentionat abundenta. Sinele este nelimitate, e intreg si are acces la abundenta. Viata in Sine nu cunoaste lipsa, gresala, comparatie. Pentru ca traiesti in plenitudine, gasesti bucurie in fiecare moment si in tot ce ai. Cand ai de dat, esti bogat. In mod real nu detinem nimic. Plecam la fel cum am venit, dezbracati de posesii, iar corpul e singurul “bun” si el de imprumut. Lucrurile detinute in viata asta ne sunt date mai mult spre administrare. Nimic nu este cu adevarat al nostru. Dar asta inseamna sa respectam, sa apreciem si sa ingrijim tot ceea ce ne este oferit. Si atunci primim mai mult. Insa de suntem nemultumiti cu ce avem, ni se ia darul. Masura in care suntem in stare sa vedem si sa apreciem ce avem, este masura in care primim. Nu invers.

O viata aliniata la Sine este o viata asumata. Stiu ca am tot ce imi trebuie sa reusesc ce mi-am propus inainte de a pasi in aceasta existenta. La fel cum stiu ca fiecare provocare vine cu solutia la pachet si ca nu-mi este dat mai mult decat pot duce. Nu sunt o victima. Sunt un individ unic cu un design propriu, cu plusuri si minusuri, cu daruri si plan de invatare incorporate in fiinta mea. Stiind ca sunt aici sa invat, primesc provocarile ca pe niste daruri ale vietii pentru cresterea mea, deci, cu recunostinta. Atunci si asteptarile devin realiste. Viata nu este roz, la fel cum viata nu este grea – VIATA ESTE.

Si mai stiu ca toate cheile sunt in mine, pentru ca Sursa este in mine. Sa caut in exterior, inseamna sa iau alte drumuri la strabatut. Sa ma uit in mine, e sa-mi urmez calea proprie, sa-i respect unicitatea si sa ma misc pas cu pas, in ritmul meu. Uneori vad directia pe kilometri inainte, alteori intunericul se disipa odata cu fiecare pas. Accept sa nu stiu, sa nu-mi fie clar, sa am rabdare, oricat de inconfortabil este. Pentru ca mai departe de toate, e increderea in Sine, increderea in viata. Absolut nimeni nu vrea ca eu sa esuez, nici viata, nici Sinele. Esecul, ei bine, si el este tot un dar deghizat – devine succes imediat ce-i intelegi mesajul.

Atunci dispar sabloanele, trendurile, asteptarile societatii. Apare libertatea, libertatea de Sine. A nu se confunda cu anarhia – fac ce vreau, cand vreau, cum vreau, indiferent de impact. Libertatea vine mana in mana cu responsabilitatea de sine, cu empatia si respectul. Ma intreb mereu: ceea ce as vrea sa intreprind aduce vreun prejudiciu celorlalti? Iar daca da, ce fac? Putem sa ajungem la conflicte intense in care libertatea mea pare sa o ameninte pe a ta. Dar o viata aliniata la Sine inseamna dans. Iar limita e fina. Ajungem astfel la comunicare, la o dorinta sincera de a vrea bine – binele tau, dar si pe-al celorlalti. Nu sunt separate. Atunci stim ca dreptul la liberul arbitru exista si se cere respectat. Nu intervenim in ograda altcuiva dupa bunul plac.

Cand tu privesti viata asa cum este, cand lasi sa plece atasamentul de dorintele proprii, stiind ca oricum primesti totul la timpul sau, cum ai putea atunci forta o solutie care nu e mutual benefica si acceptabila pentru cei implicati? O viata in Sine este responsabila. Esti/Sunt responsabila pentru propria persoana. Nu mai caut vinovati si salvatori, renunt la a mai fi neputincioasa, la a ma judeca, la nemultumire. Vad ce trebuie schimbat la mine si actionez, eliberez, deblochez. Iar faptul ca nu-mi vine usor e tot parte din viata…crestem, nu?

Contributie. Viata este un schimb. Tu dai din darurile tale, primesti din ce ai nevoie. Suntem un intreg si contribuim fiecare la el. Iar la randul lui, intregul, are grija de partile sale. Surplusul dintr-o parte intampina nevoia din alta parte. Rolul fiecaruia este de a da din cine este. Nu putem da din ce nu avem si din ce nu este al nostru. O astfel de incercare duce la frustrare si epuizare. Pe cand contributia reala este hranitoare prin insasi actul de a darui. A fi primit cu ce ai de oferit este darul pe care ti-l face viata inapoi. Atunci te simti si vazut, si apreciat, si valoros, si util. Asa iti multumeste viata pentru ce faci tu in mod natural, pentru abilitatile pe care le cresti si le hranesti in tine zi de zi ca sa le oferi celor din jur mai apoi. Ele nu sunt pentru tine, ci pentru lume.

Simt ca viata cu Sine este plina, abundenta, hranitoare, cu sens si scop. Are total alt ritm, alta aroma si culoare decat m-astept. Sufletul este liber, corpul este sanatos, nu duce poveri si conflicte, e in echilibru. O astfel de viata este in mare masura diferita de ce stiu, de ceea ce stim. Dar ce bine se simte, fie doar si ca exercitiu de imaginatie! Creand spatiu in noi ca sa existe ca potential o asemenea viata, candva o vom experimenta ca realitate de zi cu zi. Gandul si imaginatia sunt la baza creatiei. Atunci, ficare ar straluci in lumina propriei individualitati.

Sa ne imaginam o viata asa, sa dam frau liber la cum ne-ar face sa ne simtim, sa ne bucuram de aceasta posibilitate si s-o hranim cu intentia noastra ca intr-o zi lumea sa permita o astfel de manifestare, iata un mare salt de incredere! Si-apoi primul pas spre ea…atat e nevoie ca sa ia contur. Viata isi urmeaza singura cursul si ne surprinde de o lasam, cu ceea ce ne aduce in intampinare. Cum arata viata daca ai trai-o aliniata la Sinele tau? Indrazneste sa (te) descoperi! Iar de-o traiesti deja, ce bucuri, ce inspiratie si incantare! Haideti sa visam!

O viata aliniata la Sine imi doresc, pentru mine si pentru lume!

Zbor

Zbor

Lucruri se schimba, in interior, pe nesimtite…
O noua realitate-acum apare.
Intai difuz, seminte incoltite,
Apoi, in timp, din ce in ce mai clare.

Se schimba multe: ganduri, sentimente si tipare
Eu cresc tacut, cu fiecare branci si sut. Inaintare.
Traiesc tot mai intens, tot mai profund si, ca atare,
ma-intreb cine am fost? Cine devin eu oare?

E-o liniste placuta inauntru
E dor marunt de zilele copilariei,
De inocenta primelor saruturi,
De nebunia-acelor ani ai studentiei.

Cine am fost? Cine devin acum?
Se-aude poezia sufletului in fundal
Cu pas vioi, de om plecat la drum
In gand recita dulce, lin si diafan.

Am capul plin cu zumzete de versuri,
Izvorul lor imi e necunoscut,
Le-ascult tacut
Privesc aievea,
Mut,
Cum curg in rau cu ape reci si limpezi.

Albastra e oglinda cerului de munte,
Placuta-atingerea de piatra ascutita,
Ca o caprita ma cocot pe-un colt de stanca
Cu capul printre nori si raze moi pe-o tampla.

Un fir de iarba-mi gadila in talpa
Primesc un zambet din albastre zari
Din coltul boltii vad patura alba
De vata moale, jucausi si veseli nori.

Imi zboara liber sufletu-mi prin piept
E curios si plin de intrebari
Unde te-ndrepti? Ce iti deschid albastre zari?
Sarim in gol? Ce zici?
Iar eu accept.

Iti rad…hai sa sarim, in vis si noi!
Lasam in urma grija si nevoi
Si trecem poduri, munti si plaiuri noi…
Ce zici, primesti sa te ascunzi cu mine-n nori?

Sarim in gol,
Iar golul este plin,
Albastru si senin
Caci am sarit in cer fara sa stim
Cu zane-n gand si pescarusi in par,
Cu suflet de copii si inimi vii de zbor…
Te-ntreb soptind
Tu cine esti? Cine devii?
Imi spui strengar:
al vietii dor…

Asumare. Adevar. Autenticitate.

Rezultat: Libertate

Cine sunt eu?

Am adunat aici franturi de ganduri, crampeie de jurnal scrise intr-un moment de contemplare la cele de mai sus. Ca ma refer la mine, la tine, la noi, este tot UNA. Eu sunt tu, tu esti eu, impreuna suntem noi. Diferiti si la fel. Mereu UNA.

Alinierea la adevarul personal ne duce catre autenticitate. Care este adevarul meu/tau? Care imi/iti sunt nevoile? Care imi/iti sunt temerile? Eu, tu, noi, tot una. 

Despre FRICA:

Fricile ne tin in masti, in roluri, in reactie si umbra. Mecanisme de supravietuire. Actionam gresit. Gresit pentru noi, in dezacord cu cine suntem si cu ce promovam. Vrem libertate, dar ajungem sa constrangem, sa fortam, luandu-ne libertati fara a tine cont de ceilalti si de impactul actiunilor noastre asupra lor. E o manifestare imatura, rebela, care raneste prin egoism.

Ce-ar insemna maturitatea? Sa vedem rezultatul, efectul actiunilor noastre pe termen lung. Sa fim responsabili atat pentru ceea ce emitem, cat si pentru ceea ce traim si simtim. Am putea spune chiar anticipare, sa avem o viziune de ansamblu care ne ajuta sa sacrificam o dorinta imediata pentru un bine mai inalt. Cand actionam din dorinta satisfactiei imediate, construim un labirint fara sa vedem ca putem ajunge chiar noi in el. Consecintele actiunilor noastre vin inapoi cu efect de bumerang. Atunci cand ne asteptam mai putin.

Universul este echilibru.

Despre FORTAREA lucrurilor:

Cand tii cu forta ceva sau pe cineva langa tine, cu aceeasi energie acel ceva sau cineva va face efortul sa plece cat mai departe de tine. Cand vrei sa separi ceva intervenind, cu o forta similara si de sens contrar cele doua parti se vor apropia, unindu-se. Cand ceri libertate si o impui, efectul este sa primesti si mai multe constrangeri. Actiunea in forta asupra unei situatii genereaza un efect de sens opus, pe masura de puternic. Pregateste-te sa-ti asumi responsabilitatea si pentru acele seminte plantate cu forta.

 

Despre DEPENDENTA, INDEPENDENTA si INTERDEPENDENTA.

Sunt vremuri in care suntem dependenti, vremuri in care cautam independenta si, cand ne maturizam suficient, vin si vremurile in care descoperim interdependenta. Maturizare la nivel de specie, nu doar la nivel de individ.

Dependenta: decizia de a ramane mic ca sa nu superi, sa nu pierzi iubirea celuilalt; se intoarce impotriva ta prin lipsa de putere si victimizare. PUTEREA REALA trebuie intai inteleasa ca sa poti apoi sa ti-o asumi. Zburand din cuib, inveti sa zbori, cresti si experimentezi. Descoperi viata si realitatea ca fiind propria creatie. Nu parasesti si nici nu respingi. Desprinderea de sustinerea si, uneori, controlul de acasa este necesara si benefica atunci cand esti pregatit sa cresti. Dar intarzierea zborului duce la alienare si neputinta, la furie si resentiment. Ajungi sa te lupti. Cu cine? Iar cand ti-e lumea mai draga, esti azvarlit brutal din cuib. Doare.

Atunci viata nu curge firesc, se blocheaza si creaza presiune ca mai apoi sa se reverse necontrolat. Viata e un rau. Curgi cu ea! Orice impotrivire si neacceptare creaza dezechilibru. Mai apoi va trebui tot tu sa-l echilibrezi. Aminteste-ti, Universul este echilibru!

Independenta implica asumare: actiune, perseverenta, crestere, separare. Independenta declarata, dar construita pe baza altor dependente se numeste iluzie. Atunci actionezi prin puterea venita de la un altul si nu cu propria energie. Efectul bulgarelui de zapada este data de actiunea venita din impuls si reactie si nu din adevar si autoritate.

Intreaba-te mereu: care este adevarul meu?

Arta de a da si a primi in flux:

Ochi pentru ochi si dinte pentru dinte – nu ca pedeapsa, ci ca efect. Primesti ceea ce oferi. Mereu. Dar  cand dai pentru ca astepti la schimb ceva, nu primesti. Il faci pe celalalt dator si instinctiv el fuge de tine. Asteptarea ta devine presiune. Cand oferi din bucuria de a oferi, se intoarce inzecit. Iti dai tie din insasi bucuria cu care oferi si nu pentru ca (sau din ceea ce) oferi. Cel mai mare dar al vietii este sa ai ce da si cui da, neuitand sa iti oferi si tie ce ai nevoie. Si mai ales, sa devii constient ca deja ai.

Cel mai mare dar intr-un cuplu este sa-l poti primi pe celalatat cu tot ce are sa-ti ofere. Asa il vezi, il accepti, il validezi si te bucuri cu el de cine este el. Devine valoros si se simte iubit. Prin insasi actul de a da si a fi primit, el se simte hranit. Si vice-versa.

Cand iti refuzi, nu-ti permiti, transmiti ca nu meriti si ca urmare nici nu primesti. Din ce dai, din ce iti dai, primesti tot mai mult.

Interdependenta: cand oferi si primesti liber, intr-un dans continuu in doi sau mai multi.

Cand ce-i al meu vine la un loc cu ce-i al tau, impreuna cresc si se multiplica exponential. Cand ce e al tau, e al tau, ce e al meu e al meu, iar ce punem la comun in “al nostru” e sarac, asa ne este si viata in comun. Pentru ca “noi” e format din mine si din tine cu tot ceea ce suntem. Insa cand lasam parti din mine si din tine de-o parte, atunci “noi” nu este complet, nu este intreg. E ca si cum mergem cu frana de mana trasa si ca efect ceea ce obtinem este pe jumatate.

Energia curge. Cand stagneaza, ea creaza boala. Energia are nevoie sa se innoiasca la fel cum o face apa raului din ploi si zapezi, in circuit continuu. Dau, primesc, dau, primesc la infinit. Dansul interdependentei, un mare schimb intre mine, tine si noi in care cu totii suntem hraniti si avem ce oferi. Altfel spus, o dependenta asumata intre fiinte cu independenta castigata.

NEASUMARE, SPIRALE SI EMOTII:

  • Nu vreau! – nu vrei
  • Ba vreau! – deci vrei
  • Dar nu sunt sigur – rezultat nesigur
  • As merge, dar as si sta – rezultat: pas pe loc
  • Vreau ceva, dar vreau si opusul – stai pe loc, alternezi, esti in conflict si nu zbori
  • Cand ai – nu vezi
  • Cand pierzi, plangi – iar nu vezi
  • Cand este – te incurca si vrei sa nu mai fie, sa ai iar libertate
  • Cand nu mai este – simti golul si plangi ca il vrei plin. Nu vezi ca ai primit ce ai cerut – libertate.

Esti pregatit sa traiesti consecintele neasumarii? Ai de facut alegeri. Nu-ti asumi ce vrei…fie! Dar esti pregatit sa te multumesti cu un substitut cand tu vrei altceva? Cand nu alegi, altcineva alege pentru tine.

Nu te multumi cu putin, cand sufletul tau tanjeste pentru mai mult! Asta inseamna sa mergi mai departe fara regret: sa-ti fie clar ce vrei si sa nu ramai cu ceva ce nu vrei. Nu sa bati pasul pe loc, cu ochii in zare atintiti spre alte orizonturi, nadajduind sa ajungi candva acolo. Renunti la ceva pentru altceva. Esti pregatit? Iar de crezi ca nu meriti mai mult, nu te bucuri nici de putin, pentru ca in secret tu vrei mai mult, dar nu indraznesti sa te duci intr-acolo. Deschide-ti mintea, schimba perspectiva, da-ti voie sa vezi alte orizonturi!

Spirala descendenta a emotiilor:

Furia naste furie. Vina autopedepsire. Rusinea ascunde. Minciuna raneste. Dezamagirea creaza resentimente. Tradarea durere. Durerea furie. Furia razbunare. Rzbunarea respingere. Respingerea durere. Cerc vicios. Nu te inalta ci te tine blocat in bucla emotiilor.

Spirala ascendenta a emotiilor:

Intelegerea intinde o punte. Ascultarea aduce empatie. Intrebarile clarificare. Claritatea adevar. Adevarul pace. Recunoasterea adevarului asumare. Asumarea autentiticitate. Autenticitatea libertate. Spirala ascendenta – crestere.

Pe ce parte a spiralei esti? Tu nu esti una cu emotiile pe care le simti. Poti oricand schimba sensul spiralei. Vrei?

Care e adevarul tau?

Intrebari la care sa reflectezi:

  • Cum imi pot implini nevoile, fiind bun cu mine si cu ceilalti?
  • Cum ma pot respecta, respectandu-i si pe ceilalti?
  • Ce pot oferi cu bucurie din preaplinul meu?
  • De unde vine frustrarea?
  • Cand am trecut peste adevarul meu?
  • Care este adevarul propriu pe care nu l-am respectat?
  • Cum il pot onora acum, post factum?

Posibil raspuns: intai imi recunosc adevarul, caut sa vad ce se cere facut acum, in situatia prezenta. Apoi actionez in acord cu el. In timp adevarul se schimba. Eu ma schimb. Actualizez prspectiva.

Se vor lamurite lucruri, verbalizate emotii. Las spatiu sa se intample. Apoi totul se aseaza.

Pasi spre asumare:

  1. Raspunde-ti:
    • Care e adevarul meu?
    • Ce vrea sufletul meu?
    • Unde ma cheama, unde ma duce viata?
  2. Daca simti frici, blocaje, care sunt ele? De unde vin? Ce altceva au in spate? Cum pot fi depasite? Apoi actionezi spre imbratisarea fricii si nu spre evitarea ei. Frica se disipa. Frica e iluzie.
  3. Cazi, gresesti, nu iti iese. Accepti. Nu te judeci, nu te blamezi. Blandete. Ce inveti? Cum ai ajuns aici? Cum altfel poti face lucrurile? Ce mai poate fi salvat?
  4. Care e adevarul tau acum? Esti tot pe calea ta sau ai deviat intre timp? Realinierea la Sine.
  5. Daca esti autentic si primesti respingere, care genereaza durere, ce faci? Distingi intre “sunt respins EU” si “este respinsa actiunea/alegerea/comportarea mea”. E important! Revino la pasul acesta de fiecare data cand iei lucrurile personal!
  6. Te intrebi:
    • De unde respingerea?
    • Cum a amenintat gestul meu modelul lumii celuilalt?
    • Conteaza pentru mine respingerea asta?
    • Care este adevarul meu?
    • Vad modelul lumii celuilalt, imi stiu adevarul si inteleg ca nu-mi trebuie aprobare sa traiesc conform adevarului meu. Respect celuilalt adevarul sau personal.
    • Deranjez? Admit asta. Pot face ceva care onoreaza si adevarul meu si modelul lumii celuilalt? SUPER!
    • Nu? Nu pot reconcilia? Accept respingerea, pierderea si imi vad de drum.

Te las cu acest gand: asumarea inseamna sa poti sta cu opozitii, respingeri si pierderi, dar sa ramai fidel Sinelui tau. Continua!

PS: Tu sunt eu si invers. Impreuna il facem pe “noi” si suntem UNA. Impreuna crestem si eu, si tu, si noi si UNA.

Inceput. Final. Inceput.

Ce este viata? Ce este moartea?

O vorba inteleapta spunea: ca sa poti imbratisa viata trebuie sa devii constient de moarte. Dar, ma intreb, ce este viata? Ce este moartea?

Idei la care contemplez in ultima vreme. Traiesc in aceasta perioada, poate ca si unii dintre voi, finaluri. Incheieri de etape, de relatii, de proiecte, de feluri de a fi, sfarsit de roluri, de imagini de sine. Vechi Mihaele care pleaca si lasa in urma lor o usoara confuzie, lipsa de repere si loc gol pentru nou. E putin paradoxal, dat fiind ca suntem in plina vara, o perioada de crestere si expansiune, nu de reflexie si interiorizare. Si totusi, este ceea ce este. Invat sa imbratisez ce-mi arata viata.

Deunazi vorbeam cu un om drag sufletului meu despre ciclicitate, finalitate, perioada de doliu. Imi povestea despre ciclul de viata din perspectiva samanica, pe care l-am regasit usor in natura, in curgerea fireasca a anotimpurilor, dar si in marketing, in cadranul vietii unui produs. Ca exista inceput, crestere pana la un punct de maxim, apoi declin si final stim cu totii. Noua perspectiva pe care mi-a dat-o a fost legata de unde de afla acest punct in care totul demareaza, ajungand ca tot acolo, mai tarziu, sa se inchida cercul. In nevazut. Dar haideti sa va povestesc de la…inceput

Etapa 1 – gandul creator

Intai apare impulsul subtil, gandul, inspiratia urmata de intentie. Totul ia forma unei seminte care e plantata in intunericul solului fertil al mintii noastre, in lumea subtila a ideilor, unde lucreaza forte subterane nevazute. Nimic nu e tangibil inca, totusi ne misca, ne emotioneaza, ne face sa visam. Calatorim cu gandul acolo, in momentul in care ideea se va fi implinit si o traim plenar in lumea noastra interioara. Primul act creator se consuma in imaginatia noastra. Poate ramane acolo pentru totdeauna sau doar pentru o vreme pana ce forte nevazute il imping spre suprafata, in materie.

E un moment sacru cand tacerea este importanta, vitala chiar. Cate idei n-au murit in fasa pentru ca am povestit despre ele si am primit critici si dezaprobari? Cu cat ideea e mai protejata de impactul energiilor exterioare, cu atat mai multe sunt sansele ca ea sa se materializeze.  Si fix asta este greu de facut – sa taci in plin entuziasm si visare, cand iti vine sa umpli lumea cu bucuria ta. Sa lasi intentia sa germineze si s-o hranesti cu ganduri, emotii, imagini pozitive proiectate pe ecranul mintii, cu energia ta.

Etapa a 2-a – venirea pe lume si cresterea

Am putea usor separa nasterea ca moment in sine de perioada cresterii, dar, in esenta, ele fac parte din acelasi cadran al cercului. Trece o vreme si daca impulsul creator n-a fost innabusit de deznadejde, ganduri si proiectii nefaste, atunci mijesc zorii unei noi zile. Subtilul si materialul se ingemaneaza la est si lumea incepe sa arate primele semne de manifestare. Un vlastar: un pas, o actiune, un telefon, un mesaj pe un banner, un zambet, un cuvant. Plantuta e mica, a razbit cu greu din intunericul pamantului fertil al subconstientului si are nevoie de atentie, protectie si sprijin. Inca este vulnerabila.

Asa ca e devreme s-o prezentam lumii. Abia au mangaiat-o razele soarelui si au gadilat-o adierile vantului. Sa vorbesti acum este inainte de timpul sau. Iata unul din rosturile pastrarii unui secret. Protejezi mica fiinta, creatia ta, de energiile potrivnice vietii. Ele exista la fel ca si curentii care sustin viata, fertili si hranitori – orice este intr-un sens, se afla si in sens opus. E perioada cresterii si dezvoltarii, a muncii si a hranirii ideii cu entuziasm si credinta. Multe proiecte mor in aceasta etapa a vietii. Nu sunt ingrijite corespunzator si sistematic, iar in fragilitatea lor se destrama usor.

Tot in aceasta faza a procesului apar si provocarile. Ele testeaza creatia, o intaresc pe masura ce depaseste fiecare obstacol. E o etapa de maturizare, de avant si incredere. Semnele devin tot mai clare, munca este depusa cu pasiune si bucurie, florile devin fructe, se rotunjesc si rad frumos la soare. Recolta arata clar a bogatie. Viata hraneste cu apele ei vazute si nevazute creatia, ii da forta si stralucire si o arata lumii. Fructele devin vizibile si pentru cei mai pesimisti; ei nu mai au acum forta asupra lor. Se afla deja in material, clar conturate, palpabile.

Apoi vine un punct de maxim, cand soarele e sus, pe cer, la sud si straluceste puternic. Omul este in culmea potentialului lui, ca o relatie in cea mai buna perioada a ei. Lucrurile merg bine, munca e cu spor, finalul departe, grija doar pentru a mentine ce s-a obtinut deja. Inima e plina, viata frumoasa, ne simtim nemarginiti, nemuritori. Nimic nu pare ca poate schimba lucrurile. Dar, fix cand ne e lumea mai draga, urmeaza urmatoarea faza…

Etapa a 3-a – culesul si declinul

La un moment dat, fructele se parguiesc tot mai mult si incepe culesul roadelor de toamna. Maturitatea proiectului este deja stabila de la o vreme. In marketing, produsul trece de la Stea la Vaca de muls cand poate sustine noi idei spre materializare. In natura, septembrie incepe usor, cu soare caldut, trece sezonul plajei si al vacantei mari, ca apoi pe nesimtite sa se instaleze toamna. Verva verii se estompeaza, munca, desi continua, este despre a culege roadele. Se simte un iz de nostalgie cum se asterne peste entuziasmul si pasiunea de pana atunci. Dau tarcoale si primele ganduri legate de ziua in care poate lucrurile se vor schimba. Iubitii se intreaba unde au disparut fluturii din stomac, starea de indragostire si declaratiile ardente. Femeile isi privesc ingrijorate ridurile in oglinda. Ceva se raceste. Energia scade. Desi vrei sa resuscitezi, nu te mai poti intoarce la vara.

Acum e locul pentru transformari: mergi la urmatorul nivel, pe o noua panta a cresterii sau lasi sa moara. Viata te impinge inainte, nu te lasa vreo clipa sa stagnezi, te provoaca sa te extinzi, sa cresti. Aici apare reinventarea, relansarea dupa o evaluare a intentiei. Mai e valabila? Si-a atins scopul? Si-a implinit viata? Cum arata acum lucrurile? E loc de o largire a perspectivei sau curand inchidem usa? E un alt moment de nesiguranta cand, daca nu suntem atenti, frica isi poate baga coada si ne poate face sa ne purtam necugetat.

In aceasta etapa apare un alt fel de greu: acela de a alege – reinventez sau dau drumul? Sa stii cand inca e loc sa te lupti si cand e timpul sa lasi este o mare arta. Atasamentele incep sa doara si devii dispus sa faci orice: sa mai mentii putin un copil acasa, sa impiedici ridurile sa se adanceasca si pasiunea sa se stinga. Iti doresti ca soarele sa dogoreasca inca o zi. Vrei vara inapoi, stralucirea, parfumul, tineretea, indragostirea, fluturasii. Tata-mi spunea ca este o mare intelepciune sa stii sa te retragi cand inca esti pe val. Paradoxul este ca nu poti pune punct inainte de vreme. Viata iti cere sa-i respecti ciclicitatea. E un timp al finalurilor care inca n-au sosit, dar care se simt puternic in aer. Poti trai in recunostinta pentru ce ai invatat, pentru roadele culese, ori te poti impotrivi, plangand declinul, respingand evidentul. E doar o chestiune de perspectiva: regrete sau multumire. Uneori si, si. Ah, dar cum esti tu, cel de acum! Mai bogat, mai matur, mai intelept si mai experimentat…mai puternic. Vezi asta?

Etapa a 4-a – introspectia, reflexii, doliul

Cu ultimele frunze cazute vine iarna. Proiectul s-a incheiat. Despartirea a devenit inevitabila, bagajul e facut, asteapta pe hol. Corpul, inca frumos, nu mai are stralucirea tineretii. Firma a fost inchisa. Calatoria se incheie cu un ultim drum…inapoi acasa. Orice sfortare doare. Te agati sau lasi sa plece. Soarele a apus magistral la vest si s-a lasat noaptea. In lumea materiala, lucrurile se finalizeaza. Impachetezi amintirile, lucrurile toate intr-o cutie si ii pui capac. Uneori e nostalgic, alteori dureros, lin sau chiar socant. Poate n-ai vrut s-o vezi ca vine…nu asa repede. Inca negi finalul si te doare sa-i traiesti semnele. Te gandesti sa pui cutia in debara si te grabesti sa iei altceva in loc.

Finalul ne doare cel mai tare. N-am invatat sa dam drumul si sa fim intelepti. In societatea noastra nu vrem sa acceptam ca moartea e fireasca, iar batranetea este o etapa si ea. Poate doar undeva la tara, unde timpul curge altfel si oamenii traiesc firescul anotimpurilor si al vietii sa existe acceptare. Noi, restul, vrem sa fim nemuritori, sa amanam moartea la nesfarsit din frica. De multe ori aici se rupe filmul si ciclul nu se incheie. Ramane suspendat in emotii reprimate pe care nu te lasi sa le traiesti. Crezi ca n-ai destula tarie sa treci prin asta. Ai, dar cum sa stii daca nu incerci? Doare mult, doare tare si poate e mai bine sa faci ceva, orice, sa nu mai simti. Apar ganduri de fuga. Unii aleg sa stea, sa treaca prin. Majoritatea insa fugim.

Va amintiti cum va spuneam  la inceput ca lucrurile pornesc din subtil, din intunericul mintii? Ei bine, tot acolo se incheie ciclul, iar el, vrem nu vrem, se cere incheiat. In nord, in miezul noptii interioare, in reflexie, acolo ne odihnim. Acum,  peste o luna sau peste 7 ani, nu conteaza. Sunt cazuri cand finalul vine peste generatii sau peste vieti si  pana atunci se preda stafeta din mana in mana. Orice ciclu isi cere dreptul la un final. Cata vreme nu-l lasam sa se incheie, energia noastra este inca acolo, captiva si nu dispunem de ea intreaga pentru noi si viitorele proiecte. Se cere poate o inchidere decenta, lina, daca putem. Dar si una plina de jale si furie e buna, cata vreme o traim.

Intram in faza de doliu cu etapele ei. Amintiri vii care inca ne viziteaza, locuri familiare, un tricou, agenda de contacte, noduri in gat, nevoia de a povesti si cea de a retrai vremurile glorioase pe ecranul mintii. Ne intoarcem la imaginatie, de data asta proiectata in trecut. E necesar tot acest tumult. Stai cu tine si nu fugi! Vorbeste cat ai nevoie, plangi pana nu mai ai lacrimi! Zambeste amintirilor, traieste-ti emotiile, primeste-ti lectiile! Indura actul de a-ti fi rupta haina devenita prea stramta pentru a putea creste!

E momentul de introspectie, de blandete, de iertare si invataminte. Nu-l rata, e peste masura de pretios! Nu fugi in lume sa-ti distragi atentia ca sa nu simti ce urla pe dinauntru. Falimentul se cere trait. Nu e esec, e final de etapa. Scrie vorbele din minte, danseaza energia, imbratiseza emotia si elibereaz-o din corp. Poate fi negare, cautare in van, furie, deznadejde, disperare, dar mereu la final e acceptare si eliberare.

In terapie invatam sa inchidem cicluri. Multe deschise in copilarie. E greu sa implinim obiective noi cand energia noastra este partial blocata in trecut. Cum ne putem deschide inima catre o noua iubire cand pastram in dulap inca scheletii in descompunere ai relatiilor de mult apuse? In terapie deschidem dulapurile, strangem si sortam amintirile, aerisim casa, traim emotiile si ne eliberam. Traim crizele de vindecare cu rascoliri puternice. Ne dam voie sa fim furiosi, sa ne prabusim pe podea si sa plangem in hohote. E ultima etapa si cea mai vie in lumea interioara. De multe ori ne reduce la tacere.

Acum insa e un moment bun sa plangi in bratele cuiva care stie sa te cuprinda si sa te contina. E potrivit sa vorbesti unor urechi care asculta cu compasiune oricat reiei acelasi subiect. Nu e nevoie sa fii singur in asta! Nu te izola, cere sprijin si-l vei primi! Inconjoara-te cu oameni dragi, lasa-te deschis in vulnerabilitate si nu te grabi catre un nou inceput. Acum iti aduni fortele, iti iei inapoi partile de suflet ratacite in trecut si devii constient de omul in care te-ai transformat. Incet, incet, iti simti puterile refacute, te vezi cu alti ochi si intelegi…in sfarsit intelegi toate cele care au fost. Putem uni punctele vietii doar privind inapoi, niciodata inainte.

Un nou inceput

Abia cand ciclurile prin care trecem in viata sunt inchise in urma noastra, fiecare la momentul sau de preferat, vine un nou curent nevazut din subtil si ne aduce idei vii din viata. Suntem impinsi inapoi in lume. Un final ce a primit timp sa fie, sa se consume, lasa mereu loc pentru ceva nou. Viata ne ghideaza sa crestem mereu si mereu. Dar ea nu ne grabeste etapele si ciclurile. Ea are ritmurile ei si le respecta. Ne da timp sa traim fiecare moment. Ea e inteleapta. Noi, noi oamenii tare ne mai grabim. Oare de ce?

Cum va spuneam cand m-am pornit sa scriu, acum traiesc niste inchideri de etape in plina vara. Poate nu le-am trait la timpul lor sau poate ca acum a venit momentul pentru ele. Imi aduc aminte sa am rabdare si sa fiu blanda, sa stau acolo cu tot ce este. Si ma joc cu lumile subtile, invatand sa ma las purtata si hranita de curentii lor. Cer sprijin strabunilor, devin constienta de radacinile mele si imi dau voie sa ma simt in singuranta, iubita. Imi amintesc de fiecare data sa nu ma imping spre ceva nou fara sa fac o incheiere frumoasa a ceea ce a fost. Uneori imi iese, alteori ma straduiesc mai tare.

In viata murim de multe ori, dar nu stim ca se numeste moarte. In acest proces de crestere am trait multe morti si de fiecare data frica de dinainte de a ma desprinde de ceva vechi a fost coplesitoare, ca apoi caderea in gol sa ma arunce in ape nesigure si adanci. De fiecare data am renascut, mai vie, mai puternica, mai inteleapta. Si stiu ca vor mai fi si alte morti…acum invat sa le iubesc, sa le imbratisez, sa le inteleg sensurile. Invat sa renunt la frica de a ma dizolva a egoului si sa vad totul ca pe o transformare din ceva in altceva. Moartea e un pasaj de trecere intre lumi, o nastere intr-o viata noua. Cand pleaca cineva, ne plangem pe noi, cei ramasi, nu pe cel dus. El este bine, el se naste din nou intr-o alta lume.

Viata si moartea, lumina si intunericul, materialul si subtilul sunt parti ale aceluiasi intreg, fetele acelorasi monede. Intelepciunea vine din firescul cu care le primim pe fiecare. Murim doar ca mai apoi sa renastem. Pasari pheonix deghizate in oameni. Suflete cu trup ce cresc in infinitul sirului de experiente si vieti.

In loc de epilog, o vorba de-a lui Eminescu…

“Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi si noua toate;
Ce e rau si ce e bine
Tu te-ntreaba si socoate;
Nu spera si nu ai teama,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamna, de te cheama,
Tu ramâi la toate rece.”

 

E nevoie ca lucrurile sa se coaca in ritmul lor, la timpul potrivit

sau…

Poveste despre rabdare

Ce ti-e si cu rabdarea asta? Aud adesea in jurul meu indemnul “ai rabdare!”. Cred ca este unul din cel mai frecvent folosite in lumea noastra, ca-l adresam unor copii de 2-3 ani, ca-l spunem oamenilor cu care lucram sau noua insine incercand sa ne temperam, parca rasuna peste tot. Lumea noastra a ramas fara rabdare, a chiulit de la aceasta lectie si nu pricepe de ce nu se coc merele inainte de vreme. Ahhh si ce mai tragem si impingem ca sa se faca lucrurile odata, mai repede! Cata energie consumam fix degeaba! Toate au un timp al lor. Anotimpurile ne invata asta, la fel si cele 9 luni de sarcina inainte de nasterea unui bebe. Si totusi, e una dintre cele mai grele lectii. Oare de ce?

 

Lucrez cu mine inainte de a lucra cu altii, vad tipare, inteleg lucruri, imi pica fise, fac legaturi, ma transform continuu in interior. Si asteptarea e ca lucrurile sa se schimbe peste noapte. Dar nu se schimba, cer timp. Si-mi spun, iar(?!), ai rabdare! Pana mai trece un moment si reiau vreunul din tiparele proaspat constientizate, vad ca o fac si totusi inca nu pot schimba complet. Uneori respir, zambesc si accept, de multe ori ma frustrez…dupa atata munca?! Da, dupa atata lucru cu sine, imi doresc ca schimbarea sa se petreaca mai repede. Uneori ea este imediata, alteori, cere timp. Viata ma intoarce mereu si mereu la rabdare. Suna cunoscut?

Mi-am dorit sa scriu. Mi-a devenit clar de acum 4 ani ca fac acest lucru cu mult drag si suflet si ca este unul din modurile prin care stiu eu sa ofer. Atunci a aparut ideea acestui proiect – blogul, iar de la idee la materializarea ei a mai trecut 1 an. N-as fi crezut ca procesul facerii poate dura atata. Si am vrut sa grabesc lucrurile ca sa se miste mai repede. N-a functionat! Acest proiect a avut timpul lui. Ce n-am inteles eu atunci cand am pornit la drum este ca si eu am timpul meu. Acest ceva din mine care vrea sa scrie a avut propriul proces, care a fost mai lung decat crearea propriu-zisa a site-ului. Si pana ce eu n-am fost cu adevarat pregatita sa ma expun si nu neaparat sa scriu, lucrurile n-au curs, au fost fortate. Si m-am frustrat. Si-asa am ajuns la o intrebare

E de-ajuns sa vreau ceva ca sa se intample?

De cate ori vi s-a intamplat sa va doriti ceva ce simtiti cu tot sufletul ca este pentru voi si totusi sa dureze mult prea mult pana sa apara si in realitatea fizica?  Sa credeti ca este de-ajuns sa vrei si sa faci pasii necesari ca sa se intample? Iar apoi poate ati fost dezamagiti? Sau ati inceput sa depuneti si mai mult efort crezand ca n-ati facut voi tot ce trebuie? Si ma refer aici la orice, de la a avea un corp sanatos si armonios, la a avea o relatie frumoasa, a ajunge in locuri la care visati, a obtine un post care credeti ca vi se potriveste, iar lista poate continua. Sunt atatea si atatea lucruri si situatii pe care cu totii ni le dorim, la care muncim, visam si totusi ele intarzie sa apara. Si ne gandim ca n-am avut noroc sau poate n-am facut destul ori pur si simplu nu e pentru noi. Poate chiar ajungem sa renuntam la idee, abandonam proiecte, relatii, meserii, uneori casa si tara.

Dar daca ne uitam inapoi, a fost vreo clipa in care am luat in considerare faptul ca lucrurile trebuie sa se si “coaca”? Sunt situatii in care nu totul depinde de noi. Atunci tot ce mai avem de facut este sa asteptam cu…da, rabdare. Dar sunt si momente cand aspecte din noi nu dau voie sa se intample acele lucruri. Cum vine asta?

Va spuneam mai devreme ca de 4 ani stiu ca vreau sa scriu. Si am scris deja cateva articole, am facut acest site, am umplut cateva caiete intregi. Provocarea n-a venit din a scrie ci din a publica. Si nici macar din a publica, mai degraba din a expune lumii o parte din mine. Pentru ca sa pot lasa acest aspect interior sa se manifeste, am avut nevoie de 4 ani in care am intors lucrurile pe toate partile. Si da, consider ca cei care lucreaza cu oamenii – psihologi, coachi, terapeuti – au cea mai multa munca de facut cu ei insisi, chiar intreaga vieta. In spatele unui simplu impuls frumos s-au aflat straturi si straturi de frici, indoieli, niveluri diferite de asumare. Si acum reiau, cu bucurie, procesul de a scrie si de a publica, avand, sper eu, mai multa rabdare cu mine in a impartasi ceea ce am adunat in atatia ani de crestere si invatare.

De multe ori, in spatele unei dorinte luminoase, a unui vis frumos, se afla o lista intreaga de blocaje. Cel mai adesea sunt frici – cea de schimbare fiind chiar in capul listei. Pe langa ele, exista atasament – de oameni, situatii, locuri, de feluri de a fi si obiceiuri. Acestea “mor” greu si cu suferinta. Nu prea se poate altfel. Si mai mult decat atat, a atinge ce-ti doresti presupune asumare. Asumarea propriei vieti, propriei fiinte, propriei fericiri. Asumarea lucrurilor pe care le vrei, care pot fi teribil de diferite de ceea ce ai fost invatat sa iti doresti. Si aici cred ca incepe greul pentru multi, apar conflicte, ambivalenta. Aici incepe adevarata renuntare – la imagini, masti, comportamente, la nevoia de a implini asteptari exterioare, etc..

Am invatat de-a lungul timpului ca nimic nu vine in viata inainte de vreme, inainte de a fi pregatita sa-l primesc si sa-i fac fata. Nici darurile si nici lectiile. Toate au un timp al lor si acest timp nu respecta normele sociale, nevoia de productivitate sau ritmul accelerat in care ne traim viata. Acest timp opereaza dupa niste legi universale care au legatura cu transformare reala a fiintei. Ele pot lua minute sau ani, e mai putin relevant. La acest nivel la care fac referire timpul dispare.

Vorbesc aici de cat ai cu adevarat nevoie pentru a face un salt pe verticala, de la un nivel de constiinta la un altul, de la un grad de deschidere la unul mai mare etc. Cat dureaza sa fac un “shift’? Minute? Zile? Luni? Ani? Nu este ceva ce e de inteles cu mintea si nici nu cred ca poti provoca sau controla. Cum imi spunea acum ceva vreme un parinte, “Ierti cand poti sa ierti, nu cand iti impui s-o faci.”

Pe langa toate acestea, salturile si constientizarile facute la inceputul unei situatii pot fi mult mai rapide decat acelea ce se releva ca fiind necesare pe masura ce te apropii de radacina lucrurilor. Daca  ne gandim, sa zicem, la intensitatea unei probleme, privind pe o scara de la 1 la 10, 10 insemnand maximul de disconfort dat de acea situatie, mai rapid faci trecerea de la 10 la 5 decat de la 2 la 1. Si asta pentru ca pe masura ce ne apropiem de miez, transformarile devin mult mai subtile si cer o intelegere si-o integrare la un cu totul alt nivel. Daca ar fi sa dau o structura unui proces ce presupune transformare interioara, din perspectiva mea exista…

3 etape de integrare a unei schimbari:

  1. Prima etapanivelul intelectual. Atunci cand intelegi o alta perspectiva sau cand primesti o informatie noua care iti schimba perceptia asupra lucrurilor. In aceasta etapa te afli cand descoperi un tipar comportamental, ai acces la un sistem nou de cunoastere, observi in tine si in ceilalti niste lucruri. Intelegi, vezi, dar cand se repeta tiparul, inca nu poti schimba reactia automata.
  2. A doua etapanivelul emotional. Ea se deschide la momentul potrivit si atunci ai acces la emotiile din spatele comportamentului. Noi putem intelege rational ca o situatie nu ni se mai potriveste, insa pana ce nu eliberam din corp si emotiile atasate acelei situatii, vom tinde sa repetam tiparul. La fel se intampla si cu o informatie noua – trebuie sa-i facem loc in noi, s-o integram si la nivel emotional, nu doar intelectual ca un alt comportament sa rasara in fiinta noastra.
  3. A treia etapanivelul spiritual. Din perspectiva mea este si ultima si nu poate fi in nici un fel controlata sau grabita sa aiba loc. In aceasta etapa integrarea se face complet, la nivel de fiinta. Este un moment de transformare care schimba complet trairea in interior. Si este diferenta intre a intelege o stare, a o trai si a fi acea stare. Cand acest lucru se intampla, patternul este rescris. Este ca o trezire interioara la un nivel superior de constiinta. Iar acest nivel include perspectiva anterioara, dar e mult mai larg. Imaginea de ansamblu se mai extinde putin, pas urias de altfel.

Dupa cum va tot povestesc, unele lucruri chiar nu pot fi grabite. Putem noi sa vrem mult si bine, sa batem din picior, sa insistam, dar uneori cel mai bun lucru este sa ne dam timp si sa avem rabdare ca lucrurile sa se aseze de la Sine. In orice proces, perioada de integrare de dupa o etapa intensa de lucru este extrem de importanta. Acesta nu se poate face la foc continuu. El necesita multa energie si timp ca toate structurile fiintei sa incorporeze transformarile fara a a genera un dezechilibru iremediabil.

In goana lumii noastre de a face mai mult si mai repede, a sta si a nu face nimic pare inadmisibil – o reala pierdere de timp. Contraintuitiv, sfatul pe care l-am primit si eu la inceputul propriului meu proces, “solutia pentru a ajunge unde ti-ai propus este sa te grabesti cat de incet poti”, este si cel mai valoros de pana acum. Asa ca vi-l ofer si voua.  Luati-va timp cu voi! Sa fortati lucrurile nu inseamna decat sa le amanati manifestarea, sa le indepartati de voi ori sa fortati sa apara ceva inainte de a fi cu adevarat pregatiti pentru acel ceva.

Acestea fiind spuse, ne doresc noua sa avem rabdare! Cu noi in primul rand, cu cei din jur, cu ritmurile si ciclurile vietii. Sa ne luam pauze lungi si dese si sa avem prezenta de a savura fiecare moment, asa cum vine el. La timpul lui. Si in toata aceasta perioada sa ne pastram intentia vie si sa nu deznadajduim. Mai mult, sa ne detasam de rezultat dandu-i voie sa ia cea mai frumoasa forma posibila pentru noi.

Cat despre scris – de astazi vi-l dedic voua!

Va multumesc pentru darul pe care mi-l faceti de a citi ceea ce simt sa va transmit! Si orice va face placere sa-mi impartasiti, primesc cu drag. M-as bucura sa pot crea impreuna cu voi un dialog, liber si autentic, de la suflet la suflet.

Cu (mai multa) rabdare, Mihaela

Granite sanatoase → curatenie si echilibru interior

Avem fiecare in noi o gradina interioara, un spatiu curat si luminos, uneori linistit, alteori plin de zumzet si veselie, populat cu fiinte, imagini, ganduri, emotii, si dorinte. Este acel loc unde, constient sau nu, ne retragem cand avem nevoie de cateva clipe singuri, cand vrem sa ne incarcam bateriile sau atunci cand cautam soare intr-o zi cenusie de toamna.

Ati intalnit vreodata oameni care-ti zambesc mereu indiferent de vreme? La ei inauntru pare ca e mult soare si bine, iar din acel spatiu impart raze si in afara lor, pentru ca sunt mereu conectati la sursa lor interioara de energie.

Ideal ar fi sa stim cu totii de aceasta gradina si mai mult decat atat, sa avem grija de ea sa fie mereu insorita si curata. Daca ne-am face timp zilnic s-o vizitam, fie si pentru cateva clipe, ne-ar fi mult mai usor sa ramanem centrati si calmi in tot iuresul din afara noastra. De multe ori insa, acest loc frumos din noi devine suprapopulat de griji, temeri, emotii negative, oameni, energii si lucruri care n-au nici o legatura cu noi.

 

Cine ne invadeaza gradina?

 

Colega de birou care are o zi proasta, mama care nu se simte bine, partenerul/a care s-a certat cu sefa si e furios/furioasa, oamenii tristi, pasivi din metrou, persoane cu care interactionam zi de zi. Mai primim si cate o veste buna sau facem un schimb de zambete cu florareasa de la colt sau cu tipul care ne pregateste cafeaua de dimineata in drum spre o intalnire. Toate acestea bat la portita gradinii noastre si adesea intra neinvitate. Ca sa nu mai aducem in discutie ultimele stiri din presa, ce mai face clasa politica, reclamele care ne bombardeaza fie ca suntem in mediul virtual sau real, in interior sau afara, traficul de dimineata, propriile noastre ganduri suparate. Toate ne cer fie si pentru o secunda atentia, toate ne invadeaza spatiul. Toate ne fura, ne fura pe noi noua.

Si e ca si cum toti au acces in interiorul nostru – de multe ori nici nu ne prindem ca sunt deja tolaniti pe iarba din gradina cu bocancii plini de noroi – iar noi habar n-avem cum sa scoatem musafirii nepoftiti afara. Si de la un punct incolo simtim cum fierbem la foc mocnit si in curand riscam sa facem BUM. Preaplin. Preaplin de altii in noi. Si asta pentru ca nu stim sa facem o igiena emotionala, poate ca nici nu ne-am gandit ca am putea face una, la fel cum facem dus zilnic. Nu mai vorbesc sa analizam ce nu-i al nostru si nu ne mai trebuie. Si nici sa triem ce lasam inauntru pentru ca de multe ori uitam sa punem limite cu-n gard si-un paznic la poarta.

 

Dar ce e gardul si cine-i paznicul?

 

Nu spun acum sa ne ferim de toti, sa nu mai iesim in lume, sa aruncam televizorul, laptopul si telefonul, sa nu mai luam cafea sau sa taiem de pe lista taclalele la telefon cu parintii si prietenii. Caci e firesc sa aiba fiecare om starea si energia lui, iar noi sa intram in contact cu ele in mod direct si sa le simtim mai mult sau mai putin intens. Nu putem trai toata viata intr-un glob de sticla care sa ne fereasca de tot ce vine din exterior. Intrebarile care apar sunt insa altele: lasam mereu tot ce vine din afara sa ne impacteze sau punem un filtru la intrare? Preluam din starile celor din jur asa incat sa ne trezim pe nesimtite iritati si nervosi sau ne asiguram un grad sanatos de detasare? Controlam cu atentie ce emotii ne incearca sau ne lasam controlati noi de ele?

Gardul inseamna sa pui limite, sa asculti ce simti si sa spui NU atunci cand e cazul. Sa faci tot mai mult din ceea ce te face fericit si sa renunti la relatiile de convenienta sau activitatile care nu te implinesc de nici un fel. Sa nu permiti santajului emotional si nici manipularii sa isi faca loc in relatiile tale. Sa nu treci peste dorinta sufletului tau de dragul altuia. Sa nu renunti la tine pentru mama/fratele/colega/iubitul etc. Sa alegi sa pleci dintr-un loc in care nu iti este bine ori sa pui capat unei conversatii care iti dreneaza energia. Sa ceri ceea ce ai nevoie si sa nu astepti tacut sa ghiceasca cineva ce vrei. Sa comunici atunci cand ceva te deranjeaza, frumos, direct, dar clar si ferm. Toate acestea ignorate, in timp se aduna, aduc frustrari, nemultumiri si agresivitate – pasiva sau nu, atat contra ta cat si a celorlalti. Sta in puterea noastra sa alegem ce gandim, ce simtim si cum actionam!

Paznicul este starea de prezenta, pentru ca doar fiind atent la ce simti iti dai seama la timp cand apar musafirii nepoftiti. Dar oare cine sunt acesti intrusi? Ce ziceti de colega de serviciu care suna doar cand vrea sa se planga cuiva si efectiv iti fura toata energia cu victimizarea ei? Sau domnul certaret de la coada care cauta orice motiv sa-si verse furia pe cine e la-ndemana? Sfatosii neintrebati care vin mereu sa-ti spuna ce sa faci pot intra cu succes la categoria musafirilor nepoftiti.  La fel si bine intentionatii care se trezesc sa spuna despre tine, cine esti si cine nu esti, cum ar trebui sa te schimbi si cum sa te porti ca ei sa te placa mai mult. Putem gasi exemple sute. Pentru ca sunt atatia care ar lua putin din tine sau ti-ar lasa o parte din surplusul lor ca sa-si mai usureze bagajul. Nici unul dintre ei nu este conectat la sursa interioara si ca urmare cauta peste tot o priza la care sa se cupleze sau un cos unde sa-si verse gunoiul. Dar tine minte: gradina ta nu e nici priza altuia, nici cosul lui de gunoi!

 

Si tu, Brutus?

 

Ce ne facem insa cand noi suntem aceia care invadam spatii si furam atentia si energia oamenilor din jur? Oare stim cand facem asta? Cum ar fi sa ne uitam la propria nevoie de a ne plange, la cum lungim conversatiile mai mult de cat e cazul, la criticile si reprosurile pe care le aducem atat altora cat si noua insine? Vanam oare complimente prin atitudinea noastra? Iar cand suntem iritati si furiosi, ce facem? Constientizam ce simtim si curatam apoi emotiile sau cautam o victima careia sa-i pasam din incarcatura noastra? Dar cand avem ceva pe suflet? Ne luam un timp cu noi sa intelegem ce ni se intampla ori mai repede punem mana pe telefon sa scapam de starile care ne incearca? Ne asumam complet responsabilitatea pentru ce e al nostru sau cautam vinovati in exterior pe care sa-i aratam cu degetul? Cat suntem de prezenti la modul in care relationam, la schimbul pe care il facem constant unii cu altii? Ce dam si ce preluam?

 

De ce nu spunem NU?

 

Personal n-am intalnit prea multi oameni care sa stie sa traseze limite sanatoase, care sa poata spuna NU intr-un mod asertiv si care sa ramana calmi si centrati in mijlocul unei furtuni. Si asta poate pentru ca incercam prea mult sa nu deranjam, ne e teama sa riscam parerea buna a celorlalti despre noi si ne simtim vinovati si egoisti cand ne punem starea de bine pe primul plan. Am invatat sa facem compromisuri, sa spunem una, dar sa gandim alta, sa parem multumiti si sa mustim de frustrare, sa mentinem relatii de complezenta si sa intretinem atasamente nesanatoase de teama de a nu ramane singuri. Ajungem sa ne incarcam cu lucruri nedorite, responsabilitati care nu sunt ale noastre si emotii preluate din jur pana cand la un moment dat dam pe-afara. Pentru ca sa-ti faci gard si sa-ti iei paznic necesita mult curaj ca sa iti infrunti fricile, onestitate intai fata de tine si multa iubire de sine.

Cand vom intelege cu adevarat ca suntem responsabili pentru starea gradinii noastre interioare si a sanatatii corpului fizic, pentru ceea ce lasam sa patrunda in sistemul nostru, pentru ceea ce transmitem in jur clipa de clipa, atunci vom realiza faptul ca limitele si granitele sunt absolut necesare. Si nu inseamna sa ne izolam, sa ne separam de oamenii alaturi de care traim si lucram, ci sa relationam in moduri mai sanatoase si mai echilibrate. Sa avem grija de noi, sa ne oferim timp in liniste si sa practicam o igiena a gandurilor si a emotiilor nu inseamna nicidecum egoism, ci iubire de sine si echilibru. Pentru ca, poate paradoxal, nu tot ceea ce simtim si nici tot ceea ce gandim nu sunt ale noastre. Fiind prezenti cat mai des in corp, clipa de clipa, devenim constienti pana unde suntem noi si de unde incep ceilalti. Si abia atunci putem alege cui deschidem poarta si pe cine sau ce lasam in afara spatiului nostru interior.

Esti responsabil pentru starea gradinii tale interioare si pentru echilibrul tau! Doar tu poti spune NU cand e cazul, iar daca nu-ti sta in fire, poate a venit momentul sa-l reintroduci in vocabular. Teama de respingere nu trebuie sa te impiedice vreodata sa-ti onorezi fiinta, nevoile si adevarul personal! Iubirea de sine incepe cu granite sanatoase!

 

Scrisoare catre femeia din oglinda

Priveste-te in oglinda!

 

Ce vezi? Cine te observa? E oare criticul care-ti cauta cusururi? Iubitii ce poate te-au dorit altfel si nu te-au putut cuprinde asa cum esti? Parintii care te-au vrut adeseori mai mult, facandu-te sa te simti prea putin? Te uiti la tine in oglinda prin ochii de copila inocenta, care se mira de propria ei reflexie? Sau cu ochii de femeie ce si-a dorit mereu ceea ce n-a avut: parul cret sau lins, lung sau scurt, buze mai pline sau mai subtiri, tenul alb sau poate creol, ochi albastri sau caprui?

Dar daca ii zambesti femeii din oglinda si o privesti cald cu ochii sufletului? Observi tu oare cat este de frumoasa, de gingasa, de stralucitoare si puternica? Poti tu sa simti cata iubire radiaza chipul ei? Bunatate si drag, grija, prietenie? Poti sa admiti fara vreun dubiu ca are tot ce ii trebuie, ca este perfecta in unicitatea ei si merita din plin sa fie iubita? Zambindu-i a incredere, poti tu sa vezi in ea ce forta se naste, cum poate muta muntii din loc, cum poate iubi si darui fara masura?

 

Elibereaza-te de reflexiile si de proiectiile a cine crezi ca esti si devino tu!

 

Scutura-te de tot ce ti s-a spus vreodata ca esti sau ca nu esti si da-ti voie sa te simti in interiorul tau completa si sa te arati lumii in toata frumusetea ta! Cum ar putea vreodata ceilalti sa iti arate chipul tau real? E ca si cum te-ai afla intr-un muzeu plini de oglinzi distorsionate si ai incerca necontenit sa te gasesti pe tine, cea adevarata, printre toate acele reflexii schimonosite. Nu stii ca orice primesti ca raspuns din exterior vine alterat de filtrele celui care iti tine oglinda? Cum poti sa te amagesti ca ceea ce ti se spune este despre tine, cand este tot despre ei? Astazi poti fi minunata si ei se-arata incantati de tine, ca maine sa-ti gaseasca neajunsuri si sa-si exprime dezamagirea. Esti tu alta in fiecare zi ori si-au schimbat ei intre timp lentilele?

Lasa la o parte si mintea care ruleaza ganduri neincetat, programe implantante inca din primii ani, conditionari si reflexe care nu te definesc cine esti. Ea te face sa te simti valoroasa cand ai o realizare si total neimportanta in caz de esec. Dar cine esti tu nu se masoare conform unor criterii exterioare – daca esti sau nu casatorita, ce functie ocupi, cat de mare iti este casa, cat de scumpa masina, ce cupa ai la sutien si cati cm in talie. Valoarea ta nu are legatura cu ce crezi tu ca ar trebui sa fii. E mult mai mult decat atat.

 

Frumusetea vine din interior! Stii deja asta!

 

Am invatat in drumul meu de femeie si de coach ca frumusetea vine din mine, din ceea ce e sufletul meu, din starea mea de bine cu mine, din echilibrul meu interior. Nu din simetria chipului, din diplomele de pe pereti si nici nu e conditionata de cum ma percep cei din jur. Nu sunt un om mai putin frumos pentru ca imi ies in cale diverse provocari ori pentru ca poate n-am devenit ce s-ar fi asteptat parintii mei sa devin. La fel cum nu sunt mai putin demna de iubire pentru ca nu corespund idealului unui barbat sau pentru ca nu sunt in punctul in care credeam ca ar fi trebuit sa fiu la varsta mea.

Bucuria radiaza pe chip, calmul se simte in zambet si entuziasmul tasneste din priviri. Increderea in sine se vede in mers, feminitatea e perceputa in atitudine, in energie. Eu sunt eu, indiferent prin ce trec. La fel cum tu esti tu, indiferent ce ti s-a spus de-a lungul timpului. Si esti minunata exact asa cum esti!

Stiu ce simti cand te compari. Sau cand altii te vor mai mult, mai putin, altfel. Stiu cum este sa crezi tot ce ti se spune ori sa te evaluezi conform realizarilor tale, a standardelor fizice si a asteptarilor societatii! Stiu cum arata cautarea frenetica in exteriorul tau si nimic din ce descoperi sa nu fie TU! E o insatisfactie puternica, o frustrare dureroasa si un efort continuu de a te modela intr-una pentru a te potrivi tiparelor altora. Dar nimic din toate astea nu esti cu adevarat TU!

 

Indrazneste sa-ti redefinesti imaginea despre tine!

 

Eu iti propun sa incepi sa te vezi din interior, sa constientizezi ce transmiti in exterior si sa incepi sa arati cat de frumoasa esti indiferent ce masuri ai, ce functie ocupi sau cate ai bifat pe lista ta de obiective!

Vino sa ne fi alaturi pe 25 si 26 martie la seminarul de imagine personala pe care l-am pregatit impreuna cu Andreea Alionte, colega mea coach si fotograf special pentru tine:

“Descopera-te altfel intr-un workshop despre imagine personala”

Ne-am propus sa-ti aratam diferenta intre ce-ti spune mintea ca esti, ce reflexii primesti din oglinzile celor din jurul tau si cum te simti tu in interior. Iar apoi sa iti dam ocazia sa te exprimi autentic intr-o sedinta foto individuala cu Andreea in care sa ne arati femeia frumoasa din tine. Daca esti curioasa si vrei sa afli mai multe informatii, poti accesa evenimentul nostru de pe facebook aici.

 

Joaca-te putin in oglinda!

 

Chiar daca nu vei putea participa la acest atelier plin de joc si buna dispozitie, iti recomand un exercitiu simplu pe care il poti face pentru a pasi mai aproape de tine:

  • Raspunde-ti cat mai in detaliu la intrebarea: “ce iubesc la mine?” si scrie tot ce iti vine in minte pe o foaie de hartie.
  • In fiecare dimineata uita-te in oglinda si zambeste-ti, priveste-te in ochi si afirma pentru ce te iubesti.
  • Repeta exercitiul minim 21 de zile la rand si urmareste ce se intampla in interiorul tau.

Abia astept sa aflu ce efect a avut exercitiul propus asupra ta si ce schimbari au aparut pe masura ce ai realizat aceasta actiune simpla! Asa ca te invit sa-mi impartasesti experienta cu incredere! Te ascult!

 

Si adu-ti mereu aminte: un zambet e cel mai de pret accesoriu pe care il poti purta, iar o stare de bine te imbraca mai frumos decat orice rochie! Esti minunata!

 

Doi cersetori zgarciti, cu camara plina

La cat de mult se scrie despre relatii, despre iubire si daruire, ar trebui cu totii sa absolvim aceasta facultate cu brio, parintii sa ne dea sfaturi intelepte, prietenii sa radieze a bucurie si peste tot in jur sa vedem oameni fericiti si casnicii care functioneaza. E simplu, nu? O mie de retete, 10 pasi catre, cheia unei relatii perfecte, cum iti vindeci ranile, toate astea vor sa ne invete iubirea si totusi, sute de carti si articole citite mai tarziu ne gasim la fel de nestiutori si de nepregatiti. Un fel de habarnisti. Sau haideti sa vorbesc mai bine doar in numele meu. Pentru ca eu mie habar n-am ce sfaturi sa-mi dau ca sa ajung mai aproape de adevar privind dragostea.

Si m-arunc in valtoare, din nou cu capul inainte, ca-n liceu, de parca n-am invatat pana acum atatea lectii. Bine, hai, poate ceva mai precauta, dar tot cu fiori de dorinte, sperante si cu inima batand in piept, visand inca la Feti-Frumosi. Ma lansez plina de optimism si avant pentru ca am invatat si acum stiu sa comunic eficient, sa ascult, sa empatizez, sa tin spatiu si sa aduc intentii frumoase intre noi. Pentru ca suntem creatori si tot ce ne dorim noi, pus impreuna, cu putere si convingere, o sa iasa! Ce de cuvinte mari! Cuvinte mari si-atat. Macar de ramaneam la partea cu liceul…

Realitatea e ca lucrurile nu-s asa de simple. Ooo, ar fi putut fi, da, dar mintea…mintea asa le complica. Asa cauta nuante si substraturi in glas si gesturi, explicatii si interpretari, alte solutii si retete ca relatia (deja relatie!) sa mearga. Ceva ce poate ar curge de la sine, stiti, ca-n liceu (iar liceu) cand te sarutai in statia de autobuz in drum spre scoala si te plimbai de mana pe malul lacului in parc, acum brusc trebuie ajutat si ajustat. Alegi cuvintele cu grija, faci gesturile potrivite, lasi de la tine ca asa e intelept si te trezesti ca ajungi sa strici si ce nu trebuia reparat. Si din toate astea brusc vezi ca lipsesc inocenta, bucuria si autenticitatea de-atunci, ingropate parca in cufarul cu amintiri din adolescenta. Adultii parca nu mai stiu sa iubeasca, nu mai stiu sa fie!

bread_of_lifeE ca atunci cand iti e foame. Si intinzi mana pentru o bucata de ceva. In dreapta ta, alt cersetor. Si el tot cu mana-n tinsa. Si pentru ca te vede si ii pari simpatica, face un gest nobil ca sa te impresioneze. Si scoate din desaga lui gaurita, coltul de paine pe ieri, un pic uscat, partial muscat, lasand firimituri. Si ti-l intinde ca pe cel mai frumos buchet de trandafiri. L-a oferit si ieri cuiva, dar a muscat din el si i l-a dat inapoi. Pe semne ca vroia o briosa. “Pentru ochii tai care graiesc, iti spune, sa-ti treaca foamea.” Cu un zambet timid si luciri de speranta in priviri, asteapta sa-i intorci recunostinta pentru trandafiri. Anticipeaza bucuria si incantarea ta si stie cat o sa-l hraneasca toate astea. Poate ii vor tine de foame chiar si maine!

Cand colo, tu pipaind coltul de paine, il simti tare si muscat. “Nici macar n-are seminte”, gandesti si iei o gura, prefacandu-te ca-ti place, insa strangand din buze sa nu-ti scape un oftat. Dupa ce ca n-ai, dai la o parte si firimiturile primite? Si-ntorci, cu greu, un zambet stins, totusi miscata de gestul lui pentru ca-l vezi la fel de cersetor ca tine, multumind atunci ca ti-a iesit in cale. Altfel erai tot singura. Primesti si nu vezi ca primesti?!? Pentru ca tu visezi la torturi cu glazura de ciocolata si inimioare din bezele. Iti vine din nou sa oftezi. Si spui fara entuziasm: “delicios”. Iar el pandeste nerabdator pe chipul tau explozia de recunostinta si bucurie. Tu mesteci paine uscata, timpul trece, entuziasmul lui paleste. Se uita nedumerit si nu-ntelege de ce nu ti-a placut buchetul. Apoi se resemneaza si se multumeste si el cu firimituri de zambete si se da putin mai aproape de tine. Acum cersiti impreuna.

Seara, la tine acasa, dezbracand hainele de cersetor te asezati confortabil pe sofaua moale si-ti amintesti de camara cu bunatati. Ai si tu una si e nesfarsita. Tortul ala cu glazura si inimioarele din bezele parca erau acolo ultima oara! Si pe un raft ai pastrat o tableta cu bucurie pe care o scoti de fiecare data cand mangai pisica ce-ti toarce in poala. E reutilizabila, ca peria ei cu dinti moi de rasfatat blana. Si un buchet de zambete pe care-l pui in vaza pe masuta de cafea cand iti primesti prietenii in vizita. Mai ai si-un saculet cu praf de iubire care da mereu gustul magic mancarii pe care o gatesti pentru altii. Intr-un colt, ai umerase cu imbratisari, pentru toti cei care spun ca au nevoie. Uneori le dai pe toate, le recuperezi greu inapoi si uiti sa opresti una pentru serile racoroase de toamna. Ah, te gandesti la camara si te cuprinde un vis de vara si copilarie, cu miros sarat de mare, nuci verzi si cirese amare tarzii. Si parca-ti vine sa dai fuga la ea sa-ti linistesti foamea atatata de coltul de paine. Apoi dai de lacat si cauti innebunita cheia prin casa. Iar ai pierdut-o. O fi pitit-o pisica sub frigider. Offf, stii oricum ca maine trebuie sa te intorci din nou la cersit.

Cum e sa ai mereu camara plina, dand pe-afara de-atata abundenta, dar tu sa continui sa cersesti? Sa tot cauti la altul iubire, atentie, prietenie si caldura. Sa-ti aminteasca el, aruncand in graba un ochi prin camara ta, ce mai ai pus pe rafturi si umerase de acum un deceniu. Sa te surprinda spunand vag “esti asa si pe dincolo”. Ce te-a mai ghicit! Candva mancai des din borcanul de ras, te bagai in cutiile cu jocuri, probai imbratisarile de pe umerase, scoteai limba la oameni si stergeai lacrimi cu gheomotoace de vata de zahar lipite intre degetul mare si aratator. Dar intre timp ai ajuns adult serios si ai uitat cum este. Ti-ai luat paltonul greu al responsabilitatilor, calculatorul mecanic din lemn, rudimentar si obosit cu care iti faci socotelile, agenda aia din 2000 toamna in care iti planifici vacantele pe doi ani in avans. Ti-ai apretat gulerul scortos care nu te lasa acum sa te intinzi dupa crengile de cires inflorit si ai ajuns sa strambi din nas la un colt de paine. Dar daca tu ai tort in camara si inimioare de bezele, de ce nu mananci? De ce nu te saturi pe tine si pe altii? Cum de ajungi tocmai tu, cu asa bogatie sa cersesti un colt uscat de franzela?

carved-wood-hearts_960_720-300x200Cat te costa sa fii bun? Dar sa zambesti? Sa faci cu ochiul cand ii intalnesti si pe-altii la metrou cersind, dandu-le cate o tableta cu bucurie? Si de ce nu lasi mereu afara buchetul ala cu zambete si praful infinit de iubire. Pune-l peste tot, nu doar in mancare la ocazii speciale! Arde agenda si da frau liber spontaneitatii. Arunca socotitorul ala stramb pentru ca si-asa nu-ti da raspunsuri drepte. In locul lui simte. E mai usor sa iei decizii din burtica, dupa cum rade sau se strange. Si arunca hainele alea de cersetor! Pune in loc cel mai frumos mantou de imbratisari. Stii ca ai unul care nu se mai dezlipeste de pe piele si ramane mereu cu tine, chiar si iarna in ninsoare? Si salul ala cu multe vorbe bune, doar stii ca se asorteaza. Uite ce bine iti sade cu ele! Mai tremuri acum? Hmmm, putin inca, a umezeala rece.

Hei, ia uita-te-n sus! Ce sta lipit de tavan de-asupra ta? Un nor care iti ploua continuu. Esti surprinsa? Cum, n-ai vazut ca ai inundati vecinii? Fa-i vant pe geam si adu in loc soare. Vecinilor le poti lipi curcubee pe pereti ca sa usuce igrasia. Ei, cum e acum? Mai pleci la cersit cand vezi in ce palat traiesti? Data viitoare sa nu mai primesti colturi de paine veche si sa multumesti ca pentru trandafiri. Nici macar nu-ti mai e foame pentru ca acum ai si stii ca ai. Si pentru ca ai mereu, nu iti mai e teama sa pierzi. Ce sa pierzi? Si-asa inveti sa nu mai fii zgarcita, pentru ca nu se termina niciodata. Ba din ce imparti, primesti inzecit inapoi.

tree-colorful-4Da, nu-s buna sa-mi dau sfaturi de iubire. Tot cu inima de adolescenta inainte. Dar azi decid sa schimb ceva. Plantez o samanta de bucurie in ghivechiul din pieptul meu. Asa voi avea mereu cu mine. Azi imi vad camara plina, arunc lacatul, imbrac cele mai frumoase haine si ma apuc sa impart bezele. Si rad, rad mult pentru toti anii in care am fost zgarcita cu mine si cu ceilalti. De azi voi alege zi de zi sa plec la daruit si nu la cersit, in cele mai frumoase stari ale mele. De azi sunt iar printesa!

Treziti-va, oameni dragi! Inauntru e un palat infinit de frumos si bucurie. Nu trebuie sa fiti iubiti cu orice pret! Nu trebuie sa impartiti firimituri cu alti cersetori. Totul e inauntru, nu acolo afara. Priviti-va in interior si saturati-va cu belsugul de-acolo. Oricate provocari ar veni, oricate griji si presiuni exterioare, nu lasati pe nimeni sa va convinga c-ati fi tot niste cersetori. De voi tine sa pictati curcubee pe pereti si zambete in glastre cu flori.

 

 

Modele, piedestale si iluzii. Adu-ti aminte, drumul tau este unic!

Viata are un mod frumos de a te ajuta sa cresti: iti repeta mesajele si lectiile cu rabdare si staruinta pana le intelegi. Si atunci cand crezi ca le-ai integrat si ai depasit inca o etapa, apare si testul menit sa verifice cat de bine ti-ai facut temele. Luna septembrie pentru mine a fost una a “tezelor”, in care vrand-nevrand m-am intors la subiecte pe care le consideram de mult timp inchise pentru a le intelege la un alt nivel si pentru a constientiza si mai profund ceea ce era de invatat, de vindecat si de integrat acolo. Iar unul dintre aceste teste a fost legat de tendinta de a pune oamenii pe un piedestal, de a-i idealiza, de a avea asteptari cu privire la comportamentul si reactiile lor. Implicit de a-i investi cu putere doar pentru ca sunt sau doar par a fi mai bine pregatiti, mai experimentati intr-un domeniu al vietii lor.

 Idolii de ieri

concertTineti minte trupele, cantaretii, actorii din adolescenta? Cum ii mai urmaream dorind sa stim cum sunt in viata personala, cu cine au relatii de iubire, cand si unde s-au nascut si care e culoarea favorita? Reviste intregi pentru tineri erau pline de articole si postere care ne invitau sa idolatrizam un artist anume. In pas cu tendintele de-atunci, pe la 12 ani usa dormitorului meu era plina de postere, ma certam cu fratele meu pe casetofon, fiecare vrand sa asculte trupa preferata si cred ca n-as fi putut indura nici o critica adusa solistului meu “de suflet”. Si cu toate astea, am simtit de-a lungul timpului ca n-are nici un rost sa urc un om pe-un piedestal doar pentru ca este un artist desavarsit, n-am inteles niciodata imbulzeala din primul rand de la concerte si nici grupurile de fete innebunite dupa vreun cantaret pana la isterie si lacrimi.

 …si idolii de azi

Daca in cazul artistilor a fost simplu, odata cu adolescenta disparand rapid si eventualii idoli, situatia cu oamenii din viata mea a fost ceva mai greu de gestionat. Din nevoia de modele m-am trezit admirand de-a lungul timpului diferite persoane de la care simteam ca am multe de invatat si ca, intr-un fel sau altul, ele sunt deja acolo unde speram si eu sa ajung. M-am lasat inspirata, chiar ghidata de o parte din acesti oameni, dorind sincer sa le merit aprecierea si sa ma ridic la nivelul asteptarilor – cel putin ale acelor asteptari pe care gandeam eu ca le au ei fata de mine. Incet, incet, am construit pentru fiecare cate un piedestal trainic, inalt, greu de urnit din loc sau de daramat, uitand ca nu sunt zei, ca sunt departe de a fi atins perfectiunea si ca, in cel mai bun caz, sunt oameni. I-am urmarit, le-am sorbit cuvintele si le-am cautat circumstante atenuante in momentele in care nu se mai incadrau in sabloanele mele. De multe ori poate ca nici nu m-am gandit la faptul ca si ei sunt aici intr-un proces de invatare si desavarsire, ca uneori gresesc, se grabesc sa judece, ca nu urmeaza mereu ceea ce predica si au zile bune si mai putin bune, slabiciuni si rani care ii fac sa reactioneze impulsiv.

piedestal2Am avut si inca am in viata mea oameni frumosi, care lucreaza zi de zi la a deveni mai buni in ceea ce fac si sunt exemple de dedicare, perseverenta, intelepciune. Datorita unora dintre ei am pornit pe drumul dezvoltarii personale, inspirandu-ma sa vreau la randu-mi sa cresc, sa evoluez, sa-mi ofer mie si celorlalti ce am mai frumos in mine. Insa granita intre apreciere sincera si piedestal este una fina si fara sa-mi dau seama i-am ridicat la rang de supraom, asteptand de la ei imposibilul: sa fie drepti, corecti, sa fie acel cumul de virtuti pe care si ei le promoveaza celor din jur. Atunci cand asteptarile mele au devenit nerealiste am avut parte de cele mai zdravene zguduieli, invariabil ajungand sa simt dezamagire, frustrare, nedreptate, ca si cum ei m-au inselat intr-o promisiune de perfectiune pe care n-au facut-o niciodata, nici fata de mine si cel mai probabil nici fata de ei insisi. Am simtit o durere de care nimeni altcineva in afara de mine nu s-a facut raspunzator, pana am inteles ca oamenii sunt oameni, indiferent cat de mult exceleaza intr-un domeniu al vietii lor, fie ca e profesia, viata personala, sociala sau aspectul financiar. Si ca atare pot gresi, iar uneori pot invata ceva din asta sau nu, pot reactiona din ego ori pot emite concluzii, judecati si pareri eronate doar in urma unei prime impresii.

 Testul final: am integrat complet mesajul?

Si cand credeam ca am invatat aceasta lectie, ca cel mai important lucru este sa iei de la fiecare persoana ceea ce are ea mai frumos si mai bun de oferit, fara sa incerci sa-l idealizezi pentru vreun aspect al sau ori, din contra, sa-l judeci pentru lipsurile care-l fac sa nu se incadreze perfect in modelul din mintea ta, universul a decis sa-mi mai darame inca un piedestal. Sunt recunoscatoare pentru asta, desi recunostinta a aparut abia dupa ce mi-am terminat de digerat frustrarea, cand am putut primi deschis mesajul intamplarii din viata mea si am decis sa vindec odata pentru totdeauna nevoia de a ma pune mai prejos sau mai presus de oameni, de a fi vazuta si aprobata de cei din jur. Pentru ca a ridica statuie cuiva sau a ingadui sa te cocoti pe piedestalul pregatit de altcineva nu face decat sa alimenteze sentimentele de inferioritate sau de superioritate pe care le ducem dupa noi inca din copilarie, omitand sa ne uitam la unicitatea fiecaruia si la drumurilel pe care ni le-am ales.

Mi-am amintit astfel ca singurele repere la care ma pot raporta in cresterea mea sunt eu cea de ieri si nazuinta mea de a fi mereu un om mai bun decat sunt deja. Si pentru asta am nevoie de rabdare, perseverenta, constanta in lucrul cu mine si deschidere catre tot ceea ce mi se arata zi de zi, luand fiecare experienta asa cum vine. Uneori drumul pe care l-am ales nu este inteles de cei din jur, nici urmat sau aprobat, dar asta nu il face cu nimic mai putin real sau important pentru mine. Atunci devine irelevanta orice comparatie, reactiile celorlalti vorbind oricum despre ei si mai putin despre mine si tot ce imi ramane de facut este sa-mi urmez intuitia croindu-mi calea mai departe. Ma pot bucura de momentele in care drumul meu se intersecteaza cu cele ale altor oameni, devenind tovarasi pentru o vreme, invatand de la ei si din experienta noastra comuna, dar asta nu inseamna ca modul nostru de a vedea lucrurile si a trai viata trebuie sa se suprapuna ori ca vreunul dintre noi trebuie sa se abata de la poteca lui pentru a-l urma pe celalalt. Piedestalul nu-si are, cu adevarat, sensul caci mai devreme sau mai tarziu acel om va cadea de pe el cu gratie.

Imbratisaza-ti umbra ce construieste piedestalul

Posibil sa nu-ti fie straina experienta mea, sa fii simtit deja nevoia de a te raporta la un om ca la un model, de a primi atentia si aprobarea lui si apoi gustul deziluziei cand asteptarile ti-au fost inselate. Iar daca este asa, iti propun sa faci un exercitiu simplu in care sa iti dai voie sa te vezi egal cu toti, nici mai presus, nici mai prejos. Sa iti dai voie sa fii exact in punctul in care esti, fara sa vezi iarba din gradina vecinului mai verde sau paiul din ochiul celuilalt mai mare decat barna din ochiul tau. Fara sa ti se para ca altii sunt la ani lumina inaintea ta si fara sa te uiti de sus la cei care abia acum fac primii pasi in urma ta. Este oricum irelevant pentru calatoria pe care o ai inainte. Doar stai cu tine in aceasta stare in care nu te compari cu nimeni, nu te pui nici mai sus si nici mai jos fata de altii. Cum se simte? Ce perceptii ai in corp? Ce ganduri iti vin? Doar observa.

love-yourselfSi in acest moment de introspectie si calm, permite-ti sa te vezi asa cum esti, sa te accepti cu totul, cu lumina si umbre, cu bun si rau, cu toata perfectiune si imperfectiunea fiintei tale. Iubeste umbra care te impinge sa-l vezi pe altul mai bun ca tine si observa cum se transforma. In ce se transfoma? Si mai apoi, din aceasta stare de calm si acceptare, traieste recunostinta experientei pe care o ai pe acest pamant si bucura-te ca inveti si cresti cu fiecare pas pe care-l faci prin viata.

Zambeste, drumul tau e minunat, unic si plin de recompense!

Lasa-ma si nu-mi da pace, du-te-ncolo, vino-ncoace!

Sau cum ne sabotam relatiile – tipologia evitantului

De ceva timp lucrez cu o clienta draga – am s-o numesc Denisa, neputand sa-i dau numele real din motive de confidentialitate – pe tema relatiei de cuplu. Era unul din subiectele principale pe lista ei de obiective personale, dat fiind ca atunci cand ne-am intalnit se implinisera 7 ani de la ultima ei poveste de dragoste. Ceea ce aparent poate parea simplu de rezolvat, clienta mea fiind o femeie frumoasa, inteligenta, atragatoare, calda si extrem de talentata – cine nu si-ar dori-o ca iubita? – in timp s-a dovedit  a fi un subiect cu profunde implicatii emotionale si psihologice pe care a fost necesar sa il abordam treptat, strat dupa strat. Read more