Category: Spirit

Granite sanatoase → curatenie si echilibru interior

Avem fiecare in noi o gradina interioara, un spatiu curat si luminos, uneori linistit, alteori plin de zumzet si veselie, populat cu fiinte, imagini, ganduri, emotii, si dorinte. Este acel loc unde, constient sau nu, ne retragem cand avem nevoie de cateva clipe singuri, cand vrem sa ne incarcam bateriile sau atunci cand cautam soare intr-o zi cenusie de toamna.

Ati intalnit vreodata oameni care-ti zambesc mereu indiferent de vreme? La ei inauntru pare ca e mult soare si bine, iar din acel spatiu impart raze si in afara lor, pentru ca sunt mereu conectati la sursa lor interioara de energie.

Ideal ar fi sa stim cu totii de aceasta gradina si mai mult decat atat, sa avem grija de ea sa fie mereu insorita si curata. Daca ne-am face timp zilnic s-o vizitam, fie si pentru cateva clipe, ne-ar fi mult mai usor sa ramanem centrati si calmi in tot iuresul din afara noastra. De multe ori insa, acest loc frumos din noi devine suprapopulat de griji, temeri, emotii negative, oameni, energii si lucruri care n-au nici o legatura cu noi.

 

Cine ne invadeaza gradina?

 

Colega de birou care are o zi proasta, mama care nu se simte bine, partenerul/a care s-a certat cu sefa si e furios/furioasa, oamenii tristi, pasivi din metrou, persoane cu care interactionam zi de zi. Mai primim si cate o veste buna sau facem un schimb de zambete cu florareasa de la colt sau cu tipul care ne pregateste cafeaua de dimineata in drum spre o intalnire. Toate acestea bat la portita gradinii noastre si adesea intra neinvitate. Ca sa nu mai aducem in discutie ultimele stiri din presa, ce mai face clasa politica, reclamele care ne bombardeaza fie ca suntem in mediul virtual sau real, in interior sau afara, traficul de dimineata, propriile noastre ganduri suparate. Toate ne cer fie si pentru o secunda atentia, toate ne invadeaza spatiul. Toate ne fura, ne fura pe noi noua.

Si e ca si cum toti au acces in interiorul nostru – de multe ori nici nu ne prindem ca sunt deja tolaniti pe iarba din gradina cu bocancii plini de noroi – iar noi habar n-avem cum sa scoatem musafirii nepoftiti afara. Si de la un punct incolo simtim cum fierbem la foc mocnit si in curand riscam sa facem BUM. Preaplin. Preaplin de altii in noi. Si asta pentru ca nu stim sa facem o igiena emotionala, poate ca nici nu ne-am gandit ca am putea face una, la fel cum facem dus zilnic. Nu mai vorbesc sa analizam ce nu-i al nostru si nu ne mai trebuie. Si nici sa triem ce lasam inauntru pentru ca de multe ori uitam sa punem limite cu-n gard si-un paznic la poarta.

 

Dar ce e gardul si cine-i paznicul?

 

Nu spun acum sa ne ferim de toti, sa nu mai iesim in lume, sa aruncam televizorul, laptopul si telefonul, sa nu mai luam cafea sau sa taiem de pe lista taclalele la telefon cu parintii si prietenii. Caci e firesc sa aiba fiecare om starea si energia lui, iar noi sa intram in contact cu ele in mod direct si sa le simtim mai mult sau mai putin intens. Nu putem trai toata viata intr-un glob de sticla care sa ne fereasca de tot ce vine din exterior. Intrebarile care apar sunt insa altele: lasam mereu tot ce vine din afara sa ne impacteze sau punem un filtru la intrare? Preluam din starile celor din jur asa incat sa ne trezim pe nesimtite iritati si nervosi sau ne asiguram un grad sanatos de detasare? Controlam cu atentie ce emotii ne incearca sau ne lasam controlati noi de ele?

Gardul inseamna sa pui limite, sa asculti ce simti si sa spui NU atunci cand e cazul. Sa faci tot mai mult din ceea ce te face fericit si sa renunti la relatiile de convenienta sau activitatile care nu te implinesc de nici un fel. Sa nu permiti santajului emotional si nici manipularii sa isi faca loc in relatiile tale. Sa nu treci peste dorinta sufletului tau de dragul altuia. Sa nu renunti la tine pentru mama/fratele/colega/iubitul etc. Sa alegi sa pleci dintr-un loc in care nu iti este bine ori sa pui capat unei conversatii care iti dreneaza energia. Sa ceri ceea ce ai nevoie si sa nu astepti tacut sa ghiceasca cineva ce vrei. Sa comunici atunci cand ceva te deranjeaza, frumos, direct, dar clar si ferm. Toate acestea ignorate, in timp se aduna, aduc frustrari, nemultumiri si agresivitate – pasiva sau nu, atat contra ta cat si a celorlalti. Sta in puterea noastra sa alegem ce gandim, ce simtim si cum actionam!

Paznicul este starea de prezenta, pentru ca doar fiind atent la ce simti iti dai seama la timp cand apar musafirii nepoftiti. Dar oare cine sunt acesti intrusi? Ce ziceti de colega de serviciu care suna doar cand vrea sa se planga cuiva si efectiv iti fura toata energia cu victimizarea ei? Sau domnul certaret de la coada care cauta orice motiv sa-si verse furia pe cine e la-ndemana? Sfatosii neintrebati care vin mereu sa-ti spuna ce sa faci pot intra cu succes la categoria musafirilor nepoftiti.  La fel si bine intentionatii care se trezesc sa spuna despre tine, cine esti si cine nu esti, cum ar trebui sa te schimbi si cum sa te porti ca ei sa te placa mai mult. Putem gasi exemple sute. Pentru ca sunt atatia care ar lua putin din tine sau ti-ar lasa o parte din surplusul lor ca sa-si mai usureze bagajul. Nici unul dintre ei nu este conectat la sursa interioara si ca urmare cauta peste tot o priza la care sa se cupleze sau un cos unde sa-si verse gunoiul. Dar tine minte: gradina ta nu e nici priza altuia, nici cosul lui de gunoi!

 

Si tu, Brutus?

 

Ce ne facem insa cand noi suntem aceia care invadam spatii si furam atentia si energia oamenilor din jur? Oare stim cand facem asta? Cum ar fi sa ne uitam la propria nevoie de a ne plange, la cum lungim conversatiile mai mult de cat e cazul, la criticile si reprosurile pe care le aducem atat altora cat si noua insine? Vanam oare complimente prin atitudinea noastra? Iar cand suntem iritati si furiosi, ce facem? Constientizam ce simtim si curatam apoi emotiile sau cautam o victima careia sa-i pasam din incarcatura noastra? Dar cand avem ceva pe suflet? Ne luam un timp cu noi sa intelegem ce ni se intampla ori mai repede punem mana pe telefon sa scapam de starile care ne incearca? Ne asumam complet responsabilitatea pentru ce e al nostru sau cautam vinovati in exterior pe care sa-i aratam cu degetul? Cat suntem de prezenti la modul in care relationam, la schimbul pe care il facem constant unii cu altii? Ce dam si ce preluam?

 

De ce nu spunem NU?

 

Personal n-am intalnit prea multi oameni care sa stie sa traseze limite sanatoase, care sa poata spuna NU intr-un mod asertiv si care sa ramana calmi si centrati in mijlocul unei furtuni. Si asta poate pentru ca incercam prea mult sa nu deranjam, ne e teama sa riscam parerea buna a celorlalti despre noi si ne simtim vinovati si egoisti cand ne punem starea de bine pe primul plan. Am invatat sa facem compromisuri, sa spunem una, dar sa gandim alta, sa parem multumiti si sa mustim de frustrare, sa mentinem relatii de complezenta si sa intretinem atasamente nesanatoase de teama de a nu ramane singuri. Ajungem sa ne incarcam cu lucruri nedorite, responsabilitati care nu sunt ale noastre si emotii preluate din jur pana cand la un moment dat dam pe-afara. Pentru ca sa-ti faci gard si sa-ti iei paznic necesita mult curaj ca sa iti infrunti fricile, onestitate intai fata de tine si multa iubire de sine.

Cand vom intelege cu adevarat ca suntem responsabili pentru starea gradinii noastre interioare si a sanatatii corpului fizic, pentru ceea ce lasam sa patrunda in sistemul nostru, pentru ceea ce transmitem in jur clipa de clipa, atunci vom realiza faptul ca limitele si granitele sunt absolut necesare. Si nu inseamna sa ne izolam, sa ne separam de oamenii alaturi de care traim si lucram, ci sa relationam in moduri mai sanatoase si mai echilibrate. Sa avem grija de noi, sa ne oferim timp in liniste si sa practicam o igiena a gandurilor si a emotiilor nu inseamna nicidecum egoism, ci iubire de sine si echilibru. Pentru ca, poate paradoxal, nu tot ceea ce simtim si nici tot ceea ce gandim nu sunt ale noastre. Fiind prezenti cat mai des in corp, clipa de clipa, devenim constienti pana unde suntem noi si de unde incep ceilalti. Si abia atunci putem alege cui deschidem poarta si pe cine sau ce lasam in afara spatiului nostru interior.

Esti responsabil pentru starea gradinii tale interioare si pentru echilibrul tau! Doar tu poti spune NU cand e cazul, iar daca nu-ti sta in fire, poate a venit momentul sa-l reintroduci in vocabular. Teama de respingere nu trebuie sa te impiedice vreodata sa-ti onorezi fiinta, nevoile si adevarul personal! Iubirea de sine incepe cu granite sanatoase!

 

Doi cersetori zgarciti, cu camara plina

La cat de mult se scrie despre relatii, despre iubire si daruire, ar trebui cu totii sa absolvim aceasta facultate cu brio, parintii sa ne dea sfaturi intelepte, prietenii sa radieze a bucurie si peste tot in jur sa vedem oameni fericiti si casnicii care functioneaza. E simplu, nu? O mie de retete, 10 pasi catre, cheia unei relatii perfecte, cum iti vindeci ranile, toate astea vor sa ne invete iubirea si totusi, sute de carti si articole citite mai tarziu ne gasim la fel de nestiutori si de nepregatiti. Un fel de habarnisti. Sau haideti sa vorbesc mai bine doar in numele meu. Pentru ca eu mie habar n-am ce sfaturi sa-mi dau ca sa ajung mai aproape de adevar privind dragostea.

Si m-arunc in valtoare, din nou cu capul inainte, ca-n liceu, de parca n-am invatat pana acum atatea lectii. Bine, hai, poate ceva mai precauta, dar tot cu fiori de dorinte, sperante si cu inima batand in piept, visand inca la Feti-Frumosi. Ma lansez plina de optimism si avant pentru ca am invatat si acum stiu sa comunic eficient, sa ascult, sa empatizez, sa tin spatiu si sa aduc intentii frumoase intre noi. Pentru ca suntem creatori si tot ce ne dorim noi, pus impreuna, cu putere si convingere, o sa iasa! Ce de cuvinte mari! Cuvinte mari si-atat. Macar de ramaneam la partea cu liceul…

Realitatea e ca lucrurile nu-s asa de simple. Ooo, ar fi putut fi, da, dar mintea…mintea asa le complica. Asa cauta nuante si substraturi in glas si gesturi, explicatii si interpretari, alte solutii si retete ca relatia (deja relatie!) sa mearga. Ceva ce poate ar curge de la sine, stiti, ca-n liceu (iar liceu) cand te sarutai in statia de autobuz in drum spre scoala si te plimbai de mana pe malul lacului in parc, acum brusc trebuie ajutat si ajustat. Alegi cuvintele cu grija, faci gesturile potrivite, lasi de la tine ca asa e intelept si te trezesti ca ajungi sa strici si ce nu trebuia reparat. Si din toate astea brusc vezi ca lipsesc inocenta, bucuria si autenticitatea de-atunci, ingropate parca in cufarul cu amintiri din adolescenta. Adultii parca nu mai stiu sa iubeasca, nu mai stiu sa fie!

bread_of_lifeE ca atunci cand iti e foame. Si intinzi mana pentru o bucata de ceva. In dreapta ta, alt cersetor. Si el tot cu mana-n tinsa. Si pentru ca te vede si ii pari simpatica, face un gest nobil ca sa te impresioneze. Si scoate din desaga lui gaurita, coltul de paine pe ieri, un pic uscat, partial muscat, lasand firimituri. Si ti-l intinde ca pe cel mai frumos buchet de trandafiri. L-a oferit si ieri cuiva, dar a muscat din el si i l-a dat inapoi. Pe semne ca vroia o briosa. “Pentru ochii tai care graiesc, iti spune, sa-ti treaca foamea.” Cu un zambet timid si luciri de speranta in priviri, asteapta sa-i intorci recunostinta pentru trandafiri. Anticipeaza bucuria si incantarea ta si stie cat o sa-l hraneasca toate astea. Poate ii vor tine de foame chiar si maine!

Cand colo, tu pipaind coltul de paine, il simti tare si muscat. “Nici macar n-are seminte”, gandesti si iei o gura, prefacandu-te ca-ti place, insa strangand din buze sa nu-ti scape un oftat. Dupa ce ca n-ai, dai la o parte si firimiturile primite? Si-ntorci, cu greu, un zambet stins, totusi miscata de gestul lui pentru ca-l vezi la fel de cersetor ca tine, multumind atunci ca ti-a iesit in cale. Altfel erai tot singura. Primesti si nu vezi ca primesti?!? Pentru ca tu visezi la torturi cu glazura de ciocolata si inimioare din bezele. Iti vine din nou sa oftezi. Si spui fara entuziasm: “delicios”. Iar el pandeste nerabdator pe chipul tau explozia de recunostinta si bucurie. Tu mesteci paine uscata, timpul trece, entuziasmul lui paleste. Se uita nedumerit si nu-ntelege de ce nu ti-a placut buchetul. Apoi se resemneaza si se multumeste si el cu firimituri de zambete si se da putin mai aproape de tine. Acum cersiti impreuna.

Seara, la tine acasa, dezbracand hainele de cersetor te asezati confortabil pe sofaua moale si-ti amintesti de camara cu bunatati. Ai si tu una si e nesfarsita. Tortul ala cu glazura si inimioarele din bezele parca erau acolo ultima oara! Si pe un raft ai pastrat o tableta cu bucurie pe care o scoti de fiecare data cand mangai pisica ce-ti toarce in poala. E reutilizabila, ca peria ei cu dinti moi de rasfatat blana. Si un buchet de zambete pe care-l pui in vaza pe masuta de cafea cand iti primesti prietenii in vizita. Mai ai si-un saculet cu praf de iubire care da mereu gustul magic mancarii pe care o gatesti pentru altii. Intr-un colt, ai umerase cu imbratisari, pentru toti cei care spun ca au nevoie. Uneori le dai pe toate, le recuperezi greu inapoi si uiti sa opresti una pentru serile racoroase de toamna. Ah, te gandesti la camara si te cuprinde un vis de vara si copilarie, cu miros sarat de mare, nuci verzi si cirese amare tarzii. Si parca-ti vine sa dai fuga la ea sa-ti linistesti foamea atatata de coltul de paine. Apoi dai de lacat si cauti innebunita cheia prin casa. Iar ai pierdut-o. O fi pitit-o pisica sub frigider. Offf, stii oricum ca maine trebuie sa te intorci din nou la cersit.

Cum e sa ai mereu camara plina, dand pe-afara de-atata abundenta, dar tu sa continui sa cersesti? Sa tot cauti la altul iubire, atentie, prietenie si caldura. Sa-ti aminteasca el, aruncand in graba un ochi prin camara ta, ce mai ai pus pe rafturi si umerase de acum un deceniu. Sa te surprinda spunand vag “esti asa si pe dincolo”. Ce te-a mai ghicit! Candva mancai des din borcanul de ras, te bagai in cutiile cu jocuri, probai imbratisarile de pe umerase, scoteai limba la oameni si stergeai lacrimi cu gheomotoace de vata de zahar lipite intre degetul mare si aratator. Dar intre timp ai ajuns adult serios si ai uitat cum este. Ti-ai luat paltonul greu al responsabilitatilor, calculatorul mecanic din lemn, rudimentar si obosit cu care iti faci socotelile, agenda aia din 2000 toamna in care iti planifici vacantele pe doi ani in avans. Ti-ai apretat gulerul scortos care nu te lasa acum sa te intinzi dupa crengile de cires inflorit si ai ajuns sa strambi din nas la un colt de paine. Dar daca tu ai tort in camara si inimioare de bezele, de ce nu mananci? De ce nu te saturi pe tine si pe altii? Cum de ajungi tocmai tu, cu asa bogatie sa cersesti un colt uscat de franzela?

carved-wood-hearts_960_720-300x200Cat te costa sa fii bun? Dar sa zambesti? Sa faci cu ochiul cand ii intalnesti si pe-altii la metrou cersind, dandu-le cate o tableta cu bucurie? Si de ce nu lasi mereu afara buchetul ala cu zambete si praful infinit de iubire. Pune-l peste tot, nu doar in mancare la ocazii speciale! Arde agenda si da frau liber spontaneitatii. Arunca socotitorul ala stramb pentru ca si-asa nu-ti da raspunsuri drepte. In locul lui simte. E mai usor sa iei decizii din burtica, dupa cum rade sau se strange. Si arunca hainele alea de cersetor! Pune in loc cel mai frumos mantou de imbratisari. Stii ca ai unul care nu se mai dezlipeste de pe piele si ramane mereu cu tine, chiar si iarna in ninsoare? Si salul ala cu multe vorbe bune, doar stii ca se asorteaza. Uite ce bine iti sade cu ele! Mai tremuri acum? Hmmm, putin inca, a umezeala rece.

Hei, ia uita-te-n sus! Ce sta lipit de tavan de-asupra ta? Un nor care iti ploua continuu. Esti surprinsa? Cum, n-ai vazut ca ai inundati vecinii? Fa-i vant pe geam si adu in loc soare. Vecinilor le poti lipi curcubee pe pereti ca sa usuce igrasia. Ei, cum e acum? Mai pleci la cersit cand vezi in ce palat traiesti? Data viitoare sa nu mai primesti colturi de paine veche si sa multumesti ca pentru trandafiri. Nici macar nu-ti mai e foame pentru ca acum ai si stii ca ai. Si pentru ca ai mereu, nu iti mai e teama sa pierzi. Ce sa pierzi? Si-asa inveti sa nu mai fii zgarcita, pentru ca nu se termina niciodata. Ba din ce imparti, primesti inzecit inapoi.

tree-colorful-4Da, nu-s buna sa-mi dau sfaturi de iubire. Tot cu inima de adolescenta inainte. Dar azi decid sa schimb ceva. Plantez o samanta de bucurie in ghivechiul din pieptul meu. Asa voi avea mereu cu mine. Azi imi vad camara plina, arunc lacatul, imbrac cele mai frumoase haine si ma apuc sa impart bezele. Si rad, rad mult pentru toti anii in care am fost zgarcita cu mine si cu ceilalti. De azi voi alege zi de zi sa plec la daruit si nu la cersit, in cele mai frumoase stari ale mele. De azi sunt iar printesa!

Treziti-va, oameni dragi! Inauntru e un palat infinit de frumos si bucurie. Nu trebuie sa fiti iubiti cu orice pret! Nu trebuie sa impartiti firimituri cu alti cersetori. Totul e inauntru, nu acolo afara. Priviti-va in interior si saturati-va cu belsugul de-acolo. Oricate provocari ar veni, oricate griji si presiuni exterioare, nu lasati pe nimeni sa va convinga c-ati fi tot niste cersetori. De voi tine sa pictati curcubee pe pereti si zambete in glastre cu flori.

 

 

Despartirea de “jumatatile de masura”

Despartirea de un om la care tii, pe care poate chiar il iubesti nu este niciodata un lucru usor. Ba as putea spune ca reprezinta una dintre lectiile acelea dureroase cu care viata ne pune fata in fata testandu-ne vointa si taria viselor. E acea decizie pe care oricat de mult ai intoarce-o pe toate partile, oricat ai incerca sa o eviti, sa o amani, sa nu ti-o asumi, pur si simplu este necesar sa o iei, are un gust amar si nu te lasa nicicum cu zambetul pe buze. Si nu ma refer la acele momente in care a pune punct unei relatii inseamna eliberare, incheierea unei legaturi toxice sau pur si simplu iesirea dintr-o situatie in care nu te simti angajat.  De obicei in aceste cazuri cel putin una dintre persoane are o senzatie de usurare odata ce ruptura se produce. Desi nici aceste incheieri nu sunt floare la ureche. Ma refer la acele situatii in care exista sentimente de ambele parti, dar este asa o nepotrivire de moment, cei doi fiind in contratimp, incat pur si simplu nu e loc de o relatie. A insista sa se lege ceva intr-un moment de acest fel se aseamana cu a indesa nuca in perete, refuzand sa vezi ca n-are loc si nu faci decat s-o chinui. Si odata cu nuca si pe tine. Ma refer la relatiile de tipul “jumatatilor de masura”. Iti suna cunoscut? Read more