Tag: #viata

Viata cu Sine

M-am jucat intr-o seara cu imaginatia, intrebandu-ma cum ar arata viata mea aliniata la Sine? Cum s-ar simti viata cand este lasata in curgere, fara modele predefinite, fara asteptari, fara inot impotriva curentului? Si acel ceva din mine care a acceptat jocul, mi-a raspuns pana in cele mai mici detalii, minunandu-ma si facandu-ma sa-mi doresc sa traiesc astfel.

Viata ta cum ar arata aliniata la Sine? Te-ai intrebat vreodata?

A mea ar fi cam asa:

Naturaletea este primul cuvant care imi vine in minte. Ar fi o viata naturala, fireasca, lina, poate pe alocuri monotona. Am fugit dupa spectaculos, diferit, iesit din comun si am uitat de ceea ce se petrece natural, precum trezitul de dimineata. Schimbul intre oameni, fara obiectiv ce devine rapid obligatie, e natural. Rasul, jocul, relaxarea sunt naturale. Plimbarea, mersul, miscarea ne vin si ele firesc si cand nu le facem, devin neceare. Imbratisarea hraneste in ambele parti si…e gratis.

Ca urmare, ar disparea fortarea, firesc, nu? Ahh, zilele le-as lua cum ar veni, cu surprizele si monotonia lor. Nu m-as supara ca ploua cand eu vreau sa stau pe balcon la soare si nici cand nu se leaga o intalnire, mai ales daca deja simteam c-as fi avut nevoie de putin timp cu mine. As fi pregatita pentru ceva cand acel ceva s-ar manifesta si nu cand mintea mea ar insista ca sunt gata. Si as fi conectata la fluxul vietii, la energia fiecarui moment. Nu, nu inseamna sa nu-mi mai doresc lucruri sau sa nu mai fac planuri. Inseamna doar ca pe toate le fac la momentul lor si nu anapoda, doar pentru ca mi-am fixat eu deadline-uri. Si dispare acest atasament de cum ar trebui sa iasa lucrurile.

As fi mereu conectata la inima mea si asa as respecta ce simt si ce nu simt sa fac. Mi-as duce atentia si energia unde este nevoie de ele si nu aiurea, doar ca sa ma tin ocupata. Din nou ajungem la natural. Nu inseamna sa nu depun efort, dar cand o fac simt ca el merita depus si este rasplatit de o stare de bine. Se simte minunat cand muncesti la ceva cu bucurie, mai ales atunci cand e momentul!

Si ca vorbeam de bucurie…ce m-as mai bucura la fel ca un copil de tot ceea ce am! Rapid ar disparea lucrurile, locurile, relatiile inutile si artificial mentinute din cine stie ce motive. Atunci as putea sa ma las incantata de ploaie, cand ploua, de primavara si flori in aprilie, mai, de cirese in sezonul lor, de intalniri cand ne adunam si de timp cu mine cand  sunt singura.

As vedea frumusetea fiecarui moment.

Pasiune. O, da! O viata aliniata la Sine pentru mine este plina de entuziasm si pofta…pofta de viata! Ma vad entuziasmata, dedicata proiectelor care ma cheama, oricare ar fi ele: un curs, un copil, o seara de dans, amenajarea casei, studierea unui lucru nou…pasiunea si entuziasmul vin tot din aliniere. Atunci le faci pe fiecare la momentul lor, nu cand ti s-a casunat, ca sa fii si tu in pas cu lumea. Ci doar atunci cand simti organic ca se deschide spatiu in tine pentru fiecare lucru si etapa. Cred ca nu pot insista suficient asupra nevoii de a lasat timpul potrivit sa vina!

Viata ar fi pur si simplu constienta si ca atare spirituala. Nu spiritualizata prin practici. Prezenta clipa de clipa mi-ar arata ca viata in sine e spiritualitate. Si atunci m-as bucura de tot ceea ce vine, indiferent daca-l percep placut sau neplacut. Din toate invatam si crestem. Revin la a sta in prezent. Fantomele trecutului sau grijile viitorului nu mai au de ce sa-mi ocupe gandurile. Pentru ca viata se ingrijeste singura de sine. Iar daca-mi vine sa “pun la ciorap” o fac pur si simplu, nu din frica de batranete. Tie poate nu-ti vine niciodata sa aduni si stii ca o sa ai mereu – prosperitatea e tot energie ce vine in flux neintrerupt. Doar noi ne imaginam ca ea curge cu picatura. Iar daca esti de fel chibzuit, lasi pe mai tarziu din prea plin si este iar minunat.

Si pentru ca tot am ajuns aici, e de mentionat abundenta. Sinele este nelimitate, e intreg si are acces la abundenta. Viata in Sine nu cunoaste lipsa, gresala, comparatie. Pentru ca traiesti in plenitudine, gasesti bucurie in fiecare moment si in tot ce ai. Cand ai de dat, esti bogat. In mod real nu detinem nimic. Plecam la fel cum am venit, dezbracati de posesii, iar corpul e singurul “bun” si el de imprumut. Lucrurile detinute in viata asta ne sunt date mai mult spre administrare. Nimic nu este cu adevarat al nostru. Dar asta inseamna sa respectam, sa apreciem si sa ingrijim tot ceea ce ne este oferit. Si atunci primim mai mult. Insa de suntem nemultumiti cu ce avem, ni se ia darul. Masura in care suntem in stare sa vedem si sa apreciem ce avem, este masura in care primim. Nu invers.

O viata aliniata la Sine este o viata asumata. Stiu ca am tot ce imi trebuie sa reusesc ce mi-am propus inainte de a pasi in aceasta existenta. La fel cum stiu ca fiecare provocare vine cu solutia la pachet si ca nu-mi este dat mai mult decat pot duce. Nu sunt o victima. Sunt un individ unic cu un design propriu, cu plusuri si minusuri, cu daruri si plan de invatare incorporate in fiinta mea. Stiind ca sunt aici sa invat, primesc provocarile ca pe niste daruri ale vietii pentru cresterea mea, deci, cu recunostinta. Atunci si asteptarile devin realiste. Viata nu este roz, la fel cum viata nu este grea – VIATA ESTE.

Si mai stiu ca toate cheile sunt in mine, pentru ca Sursa este in mine. Sa caut in exterior, inseamna sa iau alte drumuri la strabatut. Sa ma uit in mine, e sa-mi urmez calea proprie, sa-i respect unicitatea si sa ma misc pas cu pas, in ritmul meu. Uneori vad directia pe kilometri inainte, alteori intunericul se disipa odata cu fiecare pas. Accept sa nu stiu, sa nu-mi fie clar, sa am rabdare, oricat de inconfortabil este. Pentru ca mai departe de toate, e increderea in Sine, increderea in viata. Absolut nimeni nu vrea ca eu sa esuez, nici viata, nici Sinele. Esecul, ei bine, si el este tot un dar deghizat – devine succes imediat ce-i intelegi mesajul.

Atunci dispar sabloanele, trendurile, asteptarile societatii. Apare libertatea, libertatea de Sine. A nu se confunda cu anarhia – fac ce vreau, cand vreau, cum vreau, indiferent de impact. Libertatea vine mana in mana cu responsabilitatea de sine, cu empatia si respectul. Ma intreb mereu: ceea ce as vrea sa intreprind aduce vreun prejudiciu celorlalti? Iar daca da, ce fac? Putem sa ajungem la conflicte intense in care libertatea mea pare sa o ameninte pe a ta. Dar o viata aliniata la Sine inseamna dans. Iar limita e fina. Ajungem astfel la comunicare, la o dorinta sincera de a vrea bine – binele tau, dar si pe-al celorlalti. Nu sunt separate. Atunci stim ca dreptul la liberul arbitru exista si se cere respectat. Nu intervenim in ograda altcuiva dupa bunul plac.

Cand tu privesti viata asa cum este, cand lasi sa plece atasamentul de dorintele proprii, stiind ca oricum primesti totul la timpul sau, cum ai putea atunci forta o solutie care nu e mutual benefica si acceptabila pentru cei implicati? O viata in Sine este responsabila. Esti/Sunt responsabila pentru propria persoana. Nu mai caut vinovati si salvatori, renunt la a mai fi neputincioasa, la a ma judeca, la nemultumire. Vad ce trebuie schimbat la mine si actionez, eliberez, deblochez. Iar faptul ca nu-mi vine usor e tot parte din viata…crestem, nu?

Contributie. Viata este un schimb. Tu dai din darurile tale, primesti din ce ai nevoie. Suntem un intreg si contribuim fiecare la el. Iar la randul lui, intregul, are grija de partile sale. Surplusul dintr-o parte intampina nevoia din alta parte. Rolul fiecaruia este de a da din cine este. Nu putem da din ce nu avem si din ce nu este al nostru. O astfel de incercare duce la frustrare si epuizare. Pe cand contributia reala este hranitoare prin insasi actul de a darui. A fi primit cu ce ai de oferit este darul pe care ti-l face viata inapoi. Atunci te simti si vazut, si apreciat, si valoros, si util. Asa iti multumeste viata pentru ce faci tu in mod natural, pentru abilitatile pe care le cresti si le hranesti in tine zi de zi ca sa le oferi celor din jur mai apoi. Ele nu sunt pentru tine, ci pentru lume.

Simt ca viata cu Sine este plina, abundenta, hranitoare, cu sens si scop. Are total alt ritm, alta aroma si culoare decat m-astept. Sufletul este liber, corpul este sanatos, nu duce poveri si conflicte, e in echilibru. O astfel de viata este in mare masura diferita de ce stiu, de ceea ce stim. Dar ce bine se simte, fie doar si ca exercitiu de imaginatie! Creand spatiu in noi ca sa existe ca potential o asemenea viata, candva o vom experimenta ca realitate de zi cu zi. Gandul si imaginatia sunt la baza creatiei. Atunci, ficare ar straluci in lumina propriei individualitati.

Sa ne imaginam o viata asa, sa dam frau liber la cum ne-ar face sa ne simtim, sa ne bucuram de aceasta posibilitate si s-o hranim cu intentia noastra ca intr-o zi lumea sa permita o astfel de manifestare, iata un mare salt de incredere! Si-apoi primul pas spre ea…atat e nevoie ca sa ia contur. Viata isi urmeaza singura cursul si ne surprinde de o lasam, cu ceea ce ne aduce in intampinare. Cum arata viata daca ai trai-o aliniata la Sinele tau? Indrazneste sa (te) descoperi! Iar de-o traiesti deja, ce bucuri, ce inspiratie si incantare! Haideti sa visam!

O viata aliniata la Sine imi doresc, pentru mine si pentru lume!

Inceput. Final. Inceput.

Ce este viata? Ce este moartea?

O vorba inteleapta spunea: ca sa poti imbratisa viata trebuie sa devii constient de moarte. Dar, ma intreb, ce este viata? Ce este moartea?

Idei la care contemplez in ultima vreme. Traiesc in aceasta perioada, poate ca si unii dintre voi, finaluri. Incheieri de etape, de relatii, de proiecte, de feluri de a fi, sfarsit de roluri, de imagini de sine. Vechi Mihaele care pleaca si lasa in urma lor o usoara confuzie, lipsa de repere si loc gol pentru nou. E putin paradoxal, dat fiind ca suntem in plina vara, o perioada de crestere si expansiune, nu de reflexie si interiorizare. Si totusi, este ceea ce este. Invat sa imbratisez ce-mi arata viata.

Deunazi vorbeam cu un om drag sufletului meu despre ciclicitate, finalitate, perioada de doliu. Imi povestea despre ciclul de viata din perspectiva samanica, pe care l-am regasit usor in natura, in curgerea fireasca a anotimpurilor, dar si in marketing, in cadranul vietii unui produs. Ca exista inceput, crestere pana la un punct de maxim, apoi declin si final stim cu totii. Noua perspectiva pe care mi-a dat-o a fost legata de unde de afla acest punct in care totul demareaza, ajungand ca tot acolo, mai tarziu, sa se inchida cercul. In nevazut. Dar haideti sa va povestesc de la…inceput

Etapa 1 – gandul creator

Intai apare impulsul subtil, gandul, inspiratia urmata de intentie. Totul ia forma unei seminte care e plantata in intunericul solului fertil al mintii noastre, in lumea subtila a ideilor, unde lucreaza forte subterane nevazute. Nimic nu e tangibil inca, totusi ne misca, ne emotioneaza, ne face sa visam. Calatorim cu gandul acolo, in momentul in care ideea se va fi implinit si o traim plenar in lumea noastra interioara. Primul act creator se consuma in imaginatia noastra. Poate ramane acolo pentru totdeauna sau doar pentru o vreme pana ce forte nevazute il imping spre suprafata, in materie.

E un moment sacru cand tacerea este importanta, vitala chiar. Cate idei n-au murit in fasa pentru ca am povestit despre ele si am primit critici si dezaprobari? Cu cat ideea e mai protejata de impactul energiilor exterioare, cu atat mai multe sunt sansele ca ea sa se materializeze.  Si fix asta este greu de facut – sa taci in plin entuziasm si visare, cand iti vine sa umpli lumea cu bucuria ta. Sa lasi intentia sa germineze si s-o hranesti cu ganduri, emotii, imagini pozitive proiectate pe ecranul mintii, cu energia ta.

Etapa a 2-a – venirea pe lume si cresterea

Am putea usor separa nasterea ca moment in sine de perioada cresterii, dar, in esenta, ele fac parte din acelasi cadran al cercului. Trece o vreme si daca impulsul creator n-a fost innabusit de deznadejde, ganduri si proiectii nefaste, atunci mijesc zorii unei noi zile. Subtilul si materialul se ingemaneaza la est si lumea incepe sa arate primele semne de manifestare. Un vlastar: un pas, o actiune, un telefon, un mesaj pe un banner, un zambet, un cuvant. Plantuta e mica, a razbit cu greu din intunericul pamantului fertil al subconstientului si are nevoie de atentie, protectie si sprijin. Inca este vulnerabila.

Asa ca e devreme s-o prezentam lumii. Abia au mangaiat-o razele soarelui si au gadilat-o adierile vantului. Sa vorbesti acum este inainte de timpul sau. Iata unul din rosturile pastrarii unui secret. Protejezi mica fiinta, creatia ta, de energiile potrivnice vietii. Ele exista la fel ca si curentii care sustin viata, fertili si hranitori – orice este intr-un sens, se afla si in sens opus. E perioada cresterii si dezvoltarii, a muncii si a hranirii ideii cu entuziasm si credinta. Multe proiecte mor in aceasta etapa a vietii. Nu sunt ingrijite corespunzator si sistematic, iar in fragilitatea lor se destrama usor.

Tot in aceasta faza a procesului apar si provocarile. Ele testeaza creatia, o intaresc pe masura ce depaseste fiecare obstacol. E o etapa de maturizare, de avant si incredere. Semnele devin tot mai clare, munca este depusa cu pasiune si bucurie, florile devin fructe, se rotunjesc si rad frumos la soare. Recolta arata clar a bogatie. Viata hraneste cu apele ei vazute si nevazute creatia, ii da forta si stralucire si o arata lumii. Fructele devin vizibile si pentru cei mai pesimisti; ei nu mai au acum forta asupra lor. Se afla deja in material, clar conturate, palpabile.

Apoi vine un punct de maxim, cand soarele e sus, pe cer, la sud si straluceste puternic. Omul este in culmea potentialului lui, ca o relatie in cea mai buna perioada a ei. Lucrurile merg bine, munca e cu spor, finalul departe, grija doar pentru a mentine ce s-a obtinut deja. Inima e plina, viata frumoasa, ne simtim nemarginiti, nemuritori. Nimic nu pare ca poate schimba lucrurile. Dar, fix cand ne e lumea mai draga, urmeaza urmatoarea faza…

Etapa a 3-a – culesul si declinul

La un moment dat, fructele se parguiesc tot mai mult si incepe culesul roadelor de toamna. Maturitatea proiectului este deja stabila de la o vreme. In marketing, produsul trece de la Stea la Vaca de muls cand poate sustine noi idei spre materializare. In natura, septembrie incepe usor, cu soare caldut, trece sezonul plajei si al vacantei mari, ca apoi pe nesimtite sa se instaleze toamna. Verva verii se estompeaza, munca, desi continua, este despre a culege roadele. Se simte un iz de nostalgie cum se asterne peste entuziasmul si pasiunea de pana atunci. Dau tarcoale si primele ganduri legate de ziua in care poate lucrurile se vor schimba. Iubitii se intreaba unde au disparut fluturii din stomac, starea de indragostire si declaratiile ardente. Femeile isi privesc ingrijorate ridurile in oglinda. Ceva se raceste. Energia scade. Desi vrei sa resuscitezi, nu te mai poti intoarce la vara.

Acum e locul pentru transformari: mergi la urmatorul nivel, pe o noua panta a cresterii sau lasi sa moara. Viata te impinge inainte, nu te lasa vreo clipa sa stagnezi, te provoaca sa te extinzi, sa cresti. Aici apare reinventarea, relansarea dupa o evaluare a intentiei. Mai e valabila? Si-a atins scopul? Si-a implinit viata? Cum arata acum lucrurile? E loc de o largire a perspectivei sau curand inchidem usa? E un alt moment de nesiguranta cand, daca nu suntem atenti, frica isi poate baga coada si ne poate face sa ne purtam necugetat.

In aceasta etapa apare un alt fel de greu: acela de a alege – reinventez sau dau drumul? Sa stii cand inca e loc sa te lupti si cand e timpul sa lasi este o mare arta. Atasamentele incep sa doara si devii dispus sa faci orice: sa mai mentii putin un copil acasa, sa impiedici ridurile sa se adanceasca si pasiunea sa se stinga. Iti doresti ca soarele sa dogoreasca inca o zi. Vrei vara inapoi, stralucirea, parfumul, tineretea, indragostirea, fluturasii. Tata-mi spunea ca este o mare intelepciune sa stii sa te retragi cand inca esti pe val. Paradoxul este ca nu poti pune punct inainte de vreme. Viata iti cere sa-i respecti ciclicitatea. E un timp al finalurilor care inca n-au sosit, dar care se simt puternic in aer. Poti trai in recunostinta pentru ce ai invatat, pentru roadele culese, ori te poti impotrivi, plangand declinul, respingand evidentul. E doar o chestiune de perspectiva: regrete sau multumire. Uneori si, si. Ah, dar cum esti tu, cel de acum! Mai bogat, mai matur, mai intelept si mai experimentat…mai puternic. Vezi asta?

Etapa a 4-a – introspectia, reflexii, doliul

Cu ultimele frunze cazute vine iarna. Proiectul s-a incheiat. Despartirea a devenit inevitabila, bagajul e facut, asteapta pe hol. Corpul, inca frumos, nu mai are stralucirea tineretii. Firma a fost inchisa. Calatoria se incheie cu un ultim drum…inapoi acasa. Orice sfortare doare. Te agati sau lasi sa plece. Soarele a apus magistral la vest si s-a lasat noaptea. In lumea materiala, lucrurile se finalizeaza. Impachetezi amintirile, lucrurile toate intr-o cutie si ii pui capac. Uneori e nostalgic, alteori dureros, lin sau chiar socant. Poate n-ai vrut s-o vezi ca vine…nu asa repede. Inca negi finalul si te doare sa-i traiesti semnele. Te gandesti sa pui cutia in debara si te grabesti sa iei altceva in loc.

Finalul ne doare cel mai tare. N-am invatat sa dam drumul si sa fim intelepti. In societatea noastra nu vrem sa acceptam ca moartea e fireasca, iar batranetea este o etapa si ea. Poate doar undeva la tara, unde timpul curge altfel si oamenii traiesc firescul anotimpurilor si al vietii sa existe acceptare. Noi, restul, vrem sa fim nemuritori, sa amanam moartea la nesfarsit din frica. De multe ori aici se rupe filmul si ciclul nu se incheie. Ramane suspendat in emotii reprimate pe care nu te lasi sa le traiesti. Crezi ca n-ai destula tarie sa treci prin asta. Ai, dar cum sa stii daca nu incerci? Doare mult, doare tare si poate e mai bine sa faci ceva, orice, sa nu mai simti. Apar ganduri de fuga. Unii aleg sa stea, sa treaca prin. Majoritatea insa fugim.

Va amintiti cum va spuneam  la inceput ca lucrurile pornesc din subtil, din intunericul mintii? Ei bine, tot acolo se incheie ciclul, iar el, vrem nu vrem, se cere incheiat. In nord, in miezul noptii interioare, in reflexie, acolo ne odihnim. Acum,  peste o luna sau peste 7 ani, nu conteaza. Sunt cazuri cand finalul vine peste generatii sau peste vieti si  pana atunci se preda stafeta din mana in mana. Orice ciclu isi cere dreptul la un final. Cata vreme nu-l lasam sa se incheie, energia noastra este inca acolo, captiva si nu dispunem de ea intreaga pentru noi si viitorele proiecte. Se cere poate o inchidere decenta, lina, daca putem. Dar si una plina de jale si furie e buna, cata vreme o traim.

Intram in faza de doliu cu etapele ei. Amintiri vii care inca ne viziteaza, locuri familiare, un tricou, agenda de contacte, noduri in gat, nevoia de a povesti si cea de a retrai vremurile glorioase pe ecranul mintii. Ne intoarcem la imaginatie, de data asta proiectata in trecut. E necesar tot acest tumult. Stai cu tine si nu fugi! Vorbeste cat ai nevoie, plangi pana nu mai ai lacrimi! Zambeste amintirilor, traieste-ti emotiile, primeste-ti lectiile! Indura actul de a-ti fi rupta haina devenita prea stramta pentru a putea creste!

E momentul de introspectie, de blandete, de iertare si invataminte. Nu-l rata, e peste masura de pretios! Nu fugi in lume sa-ti distragi atentia ca sa nu simti ce urla pe dinauntru. Falimentul se cere trait. Nu e esec, e final de etapa. Scrie vorbele din minte, danseaza energia, imbratiseza emotia si elibereaz-o din corp. Poate fi negare, cautare in van, furie, deznadejde, disperare, dar mereu la final e acceptare si eliberare.

In terapie invatam sa inchidem cicluri. Multe deschise in copilarie. E greu sa implinim obiective noi cand energia noastra este partial blocata in trecut. Cum ne putem deschide inima catre o noua iubire cand pastram in dulap inca scheletii in descompunere ai relatiilor de mult apuse? In terapie deschidem dulapurile, strangem si sortam amintirile, aerisim casa, traim emotiile si ne eliberam. Traim crizele de vindecare cu rascoliri puternice. Ne dam voie sa fim furiosi, sa ne prabusim pe podea si sa plangem in hohote. E ultima etapa si cea mai vie in lumea interioara. De multe ori ne reduce la tacere.

Acum insa e un moment bun sa plangi in bratele cuiva care stie sa te cuprinda si sa te contina. E potrivit sa vorbesti unor urechi care asculta cu compasiune oricat reiei acelasi subiect. Nu e nevoie sa fii singur in asta! Nu te izola, cere sprijin si-l vei primi! Inconjoara-te cu oameni dragi, lasa-te deschis in vulnerabilitate si nu te grabi catre un nou inceput. Acum iti aduni fortele, iti iei inapoi partile de suflet ratacite in trecut si devii constient de omul in care te-ai transformat. Incet, incet, iti simti puterile refacute, te vezi cu alti ochi si intelegi…in sfarsit intelegi toate cele care au fost. Putem uni punctele vietii doar privind inapoi, niciodata inainte.

Un nou inceput

Abia cand ciclurile prin care trecem in viata sunt inchise in urma noastra, fiecare la momentul sau de preferat, vine un nou curent nevazut din subtil si ne aduce idei vii din viata. Suntem impinsi inapoi in lume. Un final ce a primit timp sa fie, sa se consume, lasa mereu loc pentru ceva nou. Viata ne ghideaza sa crestem mereu si mereu. Dar ea nu ne grabeste etapele si ciclurile. Ea are ritmurile ei si le respecta. Ne da timp sa traim fiecare moment. Ea e inteleapta. Noi, noi oamenii tare ne mai grabim. Oare de ce?

Cum va spuneam cand m-am pornit sa scriu, acum traiesc niste inchideri de etape in plina vara. Poate nu le-am trait la timpul lor sau poate ca acum a venit momentul pentru ele. Imi aduc aminte sa am rabdare si sa fiu blanda, sa stau acolo cu tot ce este. Si ma joc cu lumile subtile, invatand sa ma las purtata si hranita de curentii lor. Cer sprijin strabunilor, devin constienta de radacinile mele si imi dau voie sa ma simt in singuranta, iubita. Imi amintesc de fiecare data sa nu ma imping spre ceva nou fara sa fac o incheiere frumoasa a ceea ce a fost. Uneori imi iese, alteori ma straduiesc mai tare.

In viata murim de multe ori, dar nu stim ca se numeste moarte. In acest proces de crestere am trait multe morti si de fiecare data frica de dinainte de a ma desprinde de ceva vechi a fost coplesitoare, ca apoi caderea in gol sa ma arunce in ape nesigure si adanci. De fiecare data am renascut, mai vie, mai puternica, mai inteleapta. Si stiu ca vor mai fi si alte morti…acum invat sa le iubesc, sa le imbratisez, sa le inteleg sensurile. Invat sa renunt la frica de a ma dizolva a egoului si sa vad totul ca pe o transformare din ceva in altceva. Moartea e un pasaj de trecere intre lumi, o nastere intr-o viata noua. Cand pleaca cineva, ne plangem pe noi, cei ramasi, nu pe cel dus. El este bine, el se naste din nou intr-o alta lume.

Viata si moartea, lumina si intunericul, materialul si subtilul sunt parti ale aceluiasi intreg, fetele acelorasi monede. Intelepciunea vine din firescul cu care le primim pe fiecare. Murim doar ca mai apoi sa renastem. Pasari pheonix deghizate in oameni. Suflete cu trup ce cresc in infinitul sirului de experiente si vieti.

In loc de epilog, o vorba de-a lui Eminescu…

“Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi si noua toate;
Ce e rau si ce e bine
Tu te-ntreaba si socoate;
Nu spera si nu ai teama,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamna, de te cheama,
Tu ramâi la toate rece.”